O mie de ani înaintea ochilor Tăi sunt ca ziua de ieri, care a trecut şi ca straja nopţii…, dimineaţa va înflori şi va trece, seara va cădea, se va întări şi se va usca…, anii noştri s-au socotit ca pânza unui păianjen; zilele anilor noştri sunt şaptezeci de ani, iar de vor fi în putere optzeci de ani şi ce este mai mult decât aceştia osteneală şi durere, că trece viaţa noastră şi ne vom duce… (Psalmul 89, 4-12)
După cum spune cuvântul psalmistului, anii trec grăbiţi şi, după ce numărul lor se înmulţeşte, odată cu ei trece şi viaţa noastră, acest dar minunat de la Dumnezeu, al cărui scop este atins doar dacă este îndreptat mereu către El.
Care ar putea fi sentimentele mele faţă de cea care mi-a dat viaţă, la împlinirea unei vârste venerabile, despre care aminteşte însuşi psalmistul David: zilele omului sunt şaptezeci şi, de vor fi în putere, optzeci, iar dincolo de aceştia, ne încredinţează inspiratul profet, întâlnim osteneală şi durere.
Îndemnat de câţiva apropiaţi, mă încumet să scriu câteva cuvinte despre iubita mea mamă, nu doar în contextul împlinirii a 80 de ani, cât mai ales pentru a pune în lumină lucruri minunate, nepreţuite, pe care le-am păstrat până acum într-o tainiţă a inimii.
În satul din ţinutul merelor rumene şi al dealurilor domoale, nu prea departe de munţii Stânişoarei, îşi ducea viaţa pe drumul pelinului, îndulcită de poamele coapte şi de glasul pruncilor, o familie de oameni obişnuiţi din Rădăşenii Fălticenilor, aşezare răzeşească în care oamenii trudeau din greu, luptându-se cu valurile potrivnice ale vieţii.
Ca mulţi consăteni de-ai săi, Grigore Ancuţa a fost chemat la arme, în focul celui de-Al Doilea Război Mondial. A luptat sub tricolor, înfruntând lipsurile, străinătatea, gerul şi arşiţa. Gândul îi zbura către căsuţa lui, unde-şi lăsase nevasta şi cei trei copii, mai ales că pe cel din urmă nu-l văzuse decât în faşă.
Cu ceva timp în urmă, ajutat de un binevoitor, am căutat date în Arhiva Militară despre bunicul meu dinspre mamă, Grigore Ancuţa, de care aflasem că a murit erou la Cotul Donului. Bunica Irina îmi spunea, în vremea copilăriei, că, atunci când mama mea avea un an-doi, a primit înştiinţarea îndoliată de pe front despre soţul Grigore, plecat, în urmă cu ceva timp, să slujească Patria.
Nu avea să se mai întoarcă niciodată acasă!
Până de curând ştiam că a murit la Cotul Donului. Recent, însă, am descoperit că acolo a fost doar grav rănit şi internat o vreme într-un spital de campanie, unde a fost tratat câteva luni, ajungând apoi pe Frontul din Cehoslovacia, unde a murit ca erou. L-aş putea numi eroul de la Cotul Donului şi din Cehoslovacia, care şi-a dat viaţa pentru semeni, înţelegând jertfa lui prin cuvintele Mântuitorului: aceasta este porunca Mea: să vă iubiţi unul pe altul, precum v-am iubit Eu. Mai mare dragoste decât aceasta nimeni nu are, ca sufletul lui să şi-l pună pentru prietenii săi (Ioan 15, 12-13).
Despre Grigore Ancuţa aflăm din documentele Arhivelor Militare că a fost concentrat pe front la 1 noiembrie 1942, la doar câteva zile după naşterea fiicei sale, Elena, cel de-al treilea copil pe care l-a avut împreună cu Irina Ancuţa, născută Andron. Documentul arată că a făcut parte din Regimentul 7 Roşiori, apoi din Regimentul 1 Roşiori, Detaşamentul Cai – Transnistria, unde îl găsim în documente în luna aprilie 1943. De la 19 mai 1945 a fost şters din actele Armatei, întrucât încetase din viaţă, fiind rănit mortal la cap, de un cartuş, în luptele pentru ocuparea comunei Zvolen, în Cehoslovacia, conform adresei cu numărul 136, 133 din 24 iulie 1945, înregistrată la nr. 18720/945, Ordinul de zi al Cercului Teritorial Baia (Matricola 658/932).
Deşi inscripţiile de pe pietrele funerare sunt aproape şterse, numele lui s-a păstrat şi se distinge: Ancuţa Grigore, caporal.
Numele bunicului meu s-a aşezat pe lespezile de piatră de la monumentul eroilor ridicat în sat, dar şi pe pereţii bisericilor din Rădăşeni, însă cu atât mai mult în inimile celor din neamul lui, care l-au pomenit şi parcă încă îl aşteaptă de vreme îndelungată…
Îndată după terminarea războiului, preoţii din Rădăşeni au început să-i pomenească pe cei care nu s-au mai întors, alături de ceilalţi eroi ai satului, jertfiţi pe câmpurile de luptă în Războiul de Independenţă, ori în 1916-1917.
Un obicei creştinesc are loc, de atunci, la sărbătoarea Sfinţilor Trei Ierarhi, dar şi la Înălţarea Domnului, pregătindu-se colivă bogată, colaci tradiţionali şi un pom frumos împodobit, oferindu-se prinoase tuturor credincioşilor prezenţi la slujbă, întru pomenirea eroilor, după săvârşirea Sfintei Liturghii şi a slujbei Parastasului.
Biserica nu i-a uitat niciodată, pomenindu-i la rânduielile liturgice şi mai ales la Sfânta Liturghie, la Proscomidie şi la Vohodul Mare. La sărbătoarea Înălţării Domnului s-a stabilit chiar şi o slujbă specială de pomenire a tuturor eroilor neamului. În multe sate şi oraşe există troiţe şi monumente prin care li s-au înveşnicit numele şi li se cinsteşte memoria.
Se cuvine să ne reamintim de aceşti eroi, rămaşi necunoscuţi pentru cei mai mulţi. Să ne aducem aminte de jertfa lor şi a familiilor lor, căci rănile produse de moartea lor nu s-au închis încă. Poveşti triste, dar adevărate despre bunicii şi străbunicii noştri continuă să se audă în curţile bisericilor, pe prispele caselor sau la gura sobelor. Firele unor romane scrise, ori nescrise încă, păstrate în inimile celor care le-au trăit şi despre care ştim atât de puţin. Aşa este şi o frântură din viaţa scurtă a bunicului meu.
Mama mea a urmat Şcoala Gimnazială la Rădăşeni, unde a avut-o învăţătoare pe minunata doamnă Lucreţia Gavril, dascăl emerit, soţia domnului Vasile Gavril, fostul director al şcolii, el însuşi un apreciat dascăl şi formator de caractere, care a avut o viaţă zbuciumată îndată după instaurarea regimului din anul 1947.
Deşi provenea dintr-o familie fără posibilităţi materiale, Elena Ancuţa s-a distins la învăţătură, fiind mereu premiantă şi apreciată drept cea mai bună din clasă la matematică. Fiica cea mică a lui Grigore Ancuţa îşi alina cu greu durerea lipsei iubirii tatălui, învăţând în puţinul timp liber la materiile care se predau în modesta şcoală a satului. Venea de la şcoală cu capul plecat, resemnându-se în faţa încercărilor. Răspunsurile ei la ore erau printre cele mai bune. Avea o dorinţă de cunoaştere şi o cuminţenie pe care profesorii le-au remarcat.
La încheierea cursurilor şcolii gimnaziale, profesorul de matematică a venit la tatăl vitreg al elevei premiante şi l-a rugat să o trimită, mai departe, la şcoală. „N-am bani pentru studii, îi ajunge cât a învăţat în sat, mai am şi pe alţii să îi port în şcoală, aşa că trebuie să se mulţumească cu atât”, a răspuns acela. Profesorul de matematică, cu pălăria în mână, insista în faţa căsuţei modeste, dar s-a lovit de refuzul categoric al tatălui vitreg. Tânăra nu avea cui să-şi plângă nemulţumirea. A fugit pe ascuns de acasă şi s-a înscris la o şcoală de ucenici. A urmat o şcoală profesională UCECOM vreme de trei ani, la Galaţi, şi apoi a lucrat până la pensie la Cooperativa Zorile din Fălticeni, unde s-a pensionat după aproape 40 de ani de trudă.
Fiica cea mică a lui Grigore Ancuţa, eroul de pe front, a crescut cu greu, fără protecţia şi ajutorul tatălui. A învăţat de mică să lupte cu vânturile şi valurile potrivnice. A înţeles că frumuseţea vieţii se dobândeşte mai ales atunci când învingi greutăţile, că dorul de cei dragi se alină numai cu ajutorul lui Dumnezeu, care oferă tuturor, tainic, bucurii şi mângâieri sfinte. Nu a fost singurul caz din Rădăşenii acelor ani. Şi alţii au plecat să lupte şi nu s-au mai întors. În unele case, bucuria n-a revenit niciodată.
S-a căsătorit la 6 noiembrie 1960 cu Miron Aioanei din Rădăşeni, la biserica „Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel” din satul lor, cununie oficiată de preotul Modest Antonovici, naşi fiind Vasile şi Maria Maxim din Rădăşeni, precum şi Nicolae şi Maria Miron din satul Pocoleni, comuna Rădăşeni. Au avut doi copii, Cristian Gabriel şi Dănuţ, cel de-al doilea trecut la cele veşnice timpuriu.
Stabiliţi în Fălticeni, îndată după cununia lor, cei doi soţi au locuit pe strada Sucevei, la familia Gavriliu, într-o atmosferă plină de bucurie şi împlinire, dincolo de greutatea şi povara acelor ani, stabilindu-se în parohia Fălticenii Vechi şi, mai târziu, nu prea departe de celebra zonă a Dumbrăvii Minunate.
S-au apropiat de biserica Fălticenilor Vechi, cu istorie şi tradiţie eclesială şi literară, în slujba căreia s-au aflat ani mulţi, fiind sprijin şi ajutor preotului Ilie Ilisei, care a reuşit, cu o mână de oameni, să schimbe înfăţişarea lăcaşului aflat până atunci în ruină. Împreună cu alţi oameni inimoşi din Consiliul şi Comitetul parohial, s-au bucurat să fie ctitori, binefăcători, atât ai bisericii Fălticenii Vechi, cât şi ai altor lăcaşuri din zona respectivă sau a unor vetre monahale aflate mai ales în inutul Neamţului.
În tinereţe, alături de tatăl meu, a mărturisit credinţa noastră dreptmăritoare şi a fost alături de peste 30 de fini, aceasta însemnând pentru o familie fără mari posibilităţi materiale o jertfă plină de dragoste şi dăruire.
După intrarea la seminar a fiului lor mai mare, soţii Miron şi Elena Aioanei au fost nelipsiţi de la sărbătoarea Acoperământului Maicii Domnului a Schitului Pocrov, pe care o cinsteau cu jertfa personală şi cu deplină fidelitate, reuşind să atragă şi alţi prieteni sau rudenii apropiate la acest praznic.
Aşa se face că în anii aceia, cu mari lipsuri înaintea Revoluţiei din decembrie 1989, puteau fi primiţi la hramul Schitului Pocrov sute de oameni, iubitori ai slujbelor şi tradiţiilor sfinte. Aceeaşi lucrare ziditoare se realiza şi cu altfel de prilejuri, la sărbătoarea unor parohii din Fălticeni, sau la unele mănăstiri pe care le frecventau. Împreună cu tatăl meu, mama a fost în pelerinaj la Ierusalim, în Ţara Sfântă, în Grecia, Capadocia, Efes, Constantinopol, Ucraina, Rusia, unele dintre pelerinaje fiind realizate la îndemnul preotului Petru Irimescu din Rădăşeni.
Îmi amintesc de pacea pe care o aveau când reveneau din Ţara Sfântă, unde au fost de câteva ori, precum şi de atenţia cu care ascultau informaţiile ghidului, de bucuria pe care ei, oameni apropiaţi Bisericii, o simţeau când ajungeau în locurile despre care auziseră în istorisirile Sfintei Evanghelii.
O viaţă simplă, dar frumoasă, care a însemnat multă jertfă, muncă, precum şi bucurii adevărate, izvorâte din participarea la viaţa Bisericii şi din ajutorul pe care l-au oferit comunităţilor parohiale şi mănăstireşti.
Aceste trăiri aveau să se schimbe în anul 2009, când tatăl meu a trecut la cele veşnice. Cea mai grea durere a simţit-o mama, alături de celelalte rudenii şi apropiaţi, nu puţini la număr, tatăl meu provenind dintr-o familie cu 12 copii, iar mama din una cu şase fraţi, la care se adăugau multe persoane apropiate prin prietenie ori rudenie de sânge.
De la moartea tatălui meu, mama nu cunoaşte decât drumul Bisericii. Rareori, au mai fost călătorii spre alte destinaţii. De câteva ori a venit la Bucureşti să-şi viziteze fiul.
Deşi faptele unui om sunt cunoscute numai de Dumnezeu în totalitate, fără să fie uitate amănunte, nu pot trece sub tăcere lucrarea pe care mama a avut-o ca vicepreşedinte şi apoi ca preşedinte al Asociaţiei Femeilor Ortodoxe Române, filiala Fălticeni. Mai întâi împreună cu profesoara Aspazia Mancu şi apoi în calitate de preşedinte al asociaţiei, a împărţit din munca ei şi a altora, ajutor multor persoane aflate în suferinţă.
Şi acum mai povesteşte că mergea câteodată pentru a strânge cotizaţia necesară lucrărilor şi proiectelor filantropice, unele de anvergură. Întâlnea uneori refuzuri. Observa indiferenţa şi răceala unora, dar şi bucuria pe care o vădeau alţii, deosebit de atenţi şi mărinimoşi, când era vorba despre faptele bune pe care asociaţia le avea în vedere. Într-o perioadă de 30 de ani, Asociaţia Femeilor Ortodoxe, filiala Fălticeni a ajutat mai multe parohii, cămine de bătrâni, persoane vulnerabile, singure şi sărace.
Aceasta cred că a fost o importantă faptă bună pe care a săvârşit-o, acoperind-o de multe ori cu tăcere şi smerenie, străduindu-se să fie de folos altora. Era marcată de situaţiile pe care le întâlnea în vizitele făcute unora, fiind mâhnită de neputinţa de a ajuta mai mult, dar încurajată de dorinţa de a alina, într-o anumită măsură, suferinţele şi durerea semenilor. Inclusiv la înmormântările unor persoane înscrise pe listele asociaţiei a încercat să fie alături, să compătimească în cel mai veritabil mod cu putinţă.
E bine că multe dintre faptele pe care le-a împlinit au rămas neştiute de oameni, fiind cunoscute şi apreciate în mod deplin doar de Dumnezeu.
În casa ei au poposit şi încă mai poposesc mulţi slujitori ai Bisericii, ierarhi (cred că vreo 15 la număr), preoţi, călugări şi călugăriţe, stareţi de mănăstiri, profesori de teologie, studenţi teologi şi seminarişti, o parte dintre ei revenind de mai multe ori. În vremea când puterile îi îngăduiau, ea şi tata se bucurau să-i primească cu arhicunoscuta ospitalitate românească şi să le pregătească, din toată inima, o bucată de pâine şi un pahar cu apă, după îndemnul Evangheliei.
Oamenilor Bisericii li s-au adăugat scriitori şi cărturari, oaspeţi de vază, dintre care nu-i pot uita pe scriitorul fălticenean stabilit la Iaşi, Grigore Ilisei, doamna lui, profesoara Ecaterina, marele sculptor Ion Irimescu, scriitorii Cătălin Ciolca, Eugen Dimitriu, Mihai Havriş, Constantin Coroiu, Mioara Gafencu, Maria Mitocaru, pictorul Dan Hatmanu, Maria Hatmanu, muzeograf şi ucenică a lui Corneliu Baba, Aspazia Mancu, profesorul de seminar Gheorghe Turcu şi mulţi alţii.
Cum aş putea trece sub tăcere preţuirea şi admiraţia ei pentru doamna Doina Cernica, al cărei scris i-a bucurat, de atâtea ori zilele. Îmi telefona adeseori şi sintetiza în câteva cuvinte articolele ei pline de frumuseţe.
Când celebra doamnă Steliana Lovinescu a petrecut în suferinţă, la sfârşitul zilelor ei, mama i-a fost alături şi i-a alinat, cu multă iubire, suferinţa şi singurătatea.
În anii de pensie a fost prezentă la mai toate manifestările şi sărbătorile organizate la Fălticeni şi împrejur, la Muzeul “Ion Irimescu”, dar şi la Biblioteca Municipală, sau în alte locuri. Cum să nu amintesc de participarea ei la numeroase sfinţiri, resfinţiri, slujbe arhiereşti, hramuri de mănăstiri şi biserici, nu doar în Suceava, Iaşi, Neamţ, ci şi în locuri mai îndepărtate, simţind întotdeauna bucurie şi binecuvântare.
Purtând cu ea aceste bucurii şi tristeţi, singurătatea şi suferinţa, trăirile şi neîmplinirile asemenea tuturor oamenilor, Elena Aioanei păşeşte pe a 80-a treaptă a vieţii.
Mă rog să aibă parte şi ea de milostivirea lui Dumnezeu, cea fără de margini.
P.S. Timotei Aionei
