Dragă Seară de Iarnă,

Află despre noi că suntem bine şi ne este tare dor de tine. Nu mai ştim nimic de foarte multă vreme şi de aceea, ne-am gândit să-ţi trimitem câteva rânduri.

Ultima oară când ne-am întâlnit era pe la apus, un apus vânăt de ger după soarele cu dinţi de peste zi.

Tu coborai pe strada Ion  Dragoslav, cu trena lungă de zăpadă îngheţată peste care urmele săniilor păreau nesfârşite portative, apoi te opreai grijulie între cele două bariere din lemn ce ne vegheau derdeluşul, căutându-ne cu privirea.

Mai ţii minte cât erau de pudraţi pomii din curţi şi brazii de după garduri? Dar acoperişurile caselor? Ce bine semănau cu nişte cornuleţe presărate cu zahăr vanilat, imediat după ce au fost scoase din pântecul aragazului…

Ne plăcea tare mult de tine, mai ales când ne adunai seară de seară la săniuş, fără să te superi pe noi, deşi eram gălăgioşi şi deloc puţini. Aveam fesuri groase şi mănuşi împletite în care ţineam cheia patinelor, iar fularele lungi până la poale, ne înfofoleau obrajii, lăsând loc cât pentru un sărut. Sub tălpi, omătul trosnea cu fiecare pas pe care-l făceam în noua eră glaciară şi nu ne păsa că te amuzai pe seama noastră.

Câtă răbdare mai aveai cu noi atunci când eram neascultători… Deşi ne făceai să mirosim frumos, a zăpadă şi a cetină, pulberea de ,,Rexona” era nelipsită de pe reverele cojoacelor. Şi asta, numai în cazul în care mamele noastre nu ne strecurau, peste an, câte o pastilă de naftalină prin buzunare.

Odată, ai fost chiar foarte rece cu noi, ceea ce ne-a bucurat nespus. Cred că-ţi aminteşti boburile, săniile scurte din lemn şi cele cu volan. Ce mai zburau pe mijlocul drumului în ambiţioase întreceri şi cum rămâneam răguşiţi câte o săptămână întreagă …

Pârtia era nesfârşită: din vârful Dragoslavului vedeam licărind în beznă purpura cuptorului de pâine de pe ,,2 Grăniceri” dar puţini ajungeam până acolo, încălecaţi pe nărăvaşele cu şine din fier.

Când ai timp poate mai treci pe la noi, căci, de când ai plecat, nimeni nu ne mai cheamă pe derdeluş cu săniile noastre cu tot. Să ştii, draga noastră, că tu ai fost ultima ce a legat prietenii între noi şi te rugăm să ne ierţi pentru că nu am fost în stare să le păstrăm.

Poate te-am supărat şi cu despărţirile noastre, tot la săniuş, însă nu a fost din vina ta. Ne împăcai pe loc, în Parcul Prefecturii, sub bradul până la cer, împodobit cu becuri colorate, ghirlande din hârtie creponată şi cutii goale de cadouri. Martori ne erau atunci, piticii şi ciupercile gigant din ipsos, cerbii şi iepurii proaspăt lăcuiţi, dar şi zecile de copii ce se alergau pe aleile ninse şi se îmbrânceau în troiene.

Cel mai greu ne era atunci când ne trimiteai la culcare, în crucea nopţii, printre fulgii moi şi rotunzi ca mileurile din odaia bunicilor. Ştiai prea bine că doream să mai zăbovim dar tu, din bunătate, nu strigai la noi ci îţi aşterneai suflarea de gheaţă peste pârtii şi peste trotuare.

Dacă te hotărăşti să vii pe la noi, să ştii că nu prea stăm acasă. Ne găseşti la cofetăria „Victoria”, pe Strada Mare, ori la cofetăria „Turist”. O parte am putea fi la ,,Aroma”, căci tocmai au adus cafea boabe şi bomboane în staniol, iar la magazinul de încălţări de pe colţ au sosit  mocasinii îmblăniţi la exterior şi cizmele ciocate din piele naturală.

Alţii sunt la oficiul poştal în căutare de felicitări şi timbre, ori, asemenea nouă acum, scriu deja cot la cot, în jurul ghişeului, gânduri de iubire către adrese polare.

După cum vezi, în plic am pus şi trei amintiri dragi ţie: un gust-de pricomigdale, un miros-de vin fiert, un sunet- chiotele noastre.

În încheiere îţi dorim multă linişte acolo unde te afli şi să ştii că noi nu te-am uitat.

PS: Te rugăm să ne trimiţi veşti despre tine, iar dacă totuşi vei sosi în oraş, vom veni cu toţii să te întâmpinăm la gară pentru a te conduce, preţ de o clipă, în inimile noastre îngheţate de atâta aşteptare.

Doru Axinte – La săniuș pe strada Ion Dragoslav