În căușul cu dulci rotunjimi de urcior al Rădășenilor, satul legendar din preajma Fălticenilor, cu casele prinse-n blidare în susul și josul coastelor de deal și celelalte adăstând parcă pe un ștergar de fund de paner, era în acea zi de martie 2023 adunare de lume luminată. Curgeau râuri-râuri într-o tăcere a reculegerii. Șuvoaiele de omenire se vărsau spre biserica cea mare, „Sfinții Apostoli Petru și Pavel”, cu turlele ei semețe, catarge întâlnind cerul.
Oameni câtă frunză și iarbă în lăuntrul sfântului lăcaș. Jur-împrejur biserica se încingea cu un brâu uman, revărsându-se mult dincolo de ograda plină ochi. Era timpul dinaintea prohodirii unei făpturi ivite din huma cea humuită a Rădășenilor.
Aproape toată suflarea așezării venise s-o petreacă pe cea care avea, după rostirea labișiană, să fie de-acum „o amintire frumoasă”. Se adăugaseră, parcă fără de număr, oameni din toate nemărginirile țării. În cele două largi abside ale bisericii revedeam priveliștile din frescele măiestre ale zugravilor de altădată, cu soboarele cele mari, pogorând din ceruri aidoma cetelor îngerești.
Umăr lângă umăr, în evlavie străbună, gata de oficiere, preoți, călugări, călugărițe, cantori, protopsalți. În fața Altarului – salba cea prețioasă a vlădicimii. Preasfințitul Lucian a dat semnalul începerii rânduitei slujiri. Și, deodată, izvorând din adâncuri și însulițând înalturile, a răsunat o cutremurătoare cântare. Izvodea răscolitor aidoma vibrării celor mai mari orgi de pe fața pământului. Sunau sute de tuburi, zburau uriașe stoluri de paseri.
Din sălașul din care se pregătea să plece spre veșnicie, în acel popas ca în floarea livezilor cele de poveste ale Rădășenilor, maica Elena asculta fermecată și uimită tulburătorul recviem. Smerită, cum îi era felul, se regăsea în strana cea umbroasă, de unde nu lipsea niciodată când se slujea la biserică. Se găsea la datorie să-I mulțumească lui Dumnezeu și să-L slăvească pentru bunătatea Lui.
Nu putea cu nici un chip crede că ei îi era închinată această reverențioasă slujire. Percepea ceea ce-i era dat să vază și să auză ca un omagiu adus generației din care făcuse parte, cea a oamenilor satului, o generație născută în vremurile maștere ale Războiului al Doilea. Pornise a se toarce firul vieții într-un timp amarnic, al pătimirii, durerii, distrugerii și morții. Cu foc fuseseră însemnate destinele acestor pământeni. O generație a zbuciumului, lacrimii și mai rar a înfloririi zâmbetului. Trăiseră, copii fiind, anii aceia de pojar, dar calvarul nu contenise odată cu sfârșitul conflagrației mondiale.
Război de alt fel, dar tot război, avea să le fie aproape toată existența. Li se sortise și lor să lupte, nu în tranșee ca părinții lor, ci biruind potrivniciile unui regim fără de Dumnezeu, stăruind din răsputeri să se rostuiască drept oameni în cele ale firii, ca fii și fiice dumnezeiești. Nu mai bubuiau armele, dar bântuiau sărăcia și prigoana împotriva celor care țineau piept comunizării României.
Elena Ancuța, blânda, cumintea și mintoasa fetiță a Rădășenilor, se trezise fără de tată, căzut în bătăliile pentru patrie. Era prima și marea traumă de care avea să aibă parte Elena dintr-un șir ce părea fără de sfârșit. Pășea aidoma semenilor ei pe o cale de neînturnat, păzind datina și continuând, asemenea atâtor români, să viețuiască în duhul în care o făcuseră bunii și străbunii lor.
Se strânseseră zid lângă preoții lor ca să reziste urgiei. Și, miraculos, zădărniceau încercarea noilor stăpâni fără de Dumnezeu de a muta albia și a schimba cursul vieții. Copiii, precum și această copilă, creșteau, precum cei de dinaintea lor, ziditori în lucrarea diurnă și grijitori ai sufletului modelat după pravila cerească. Așa era și cel cu care avea să se însoțească spre a străbate calea golgotică, Miron Aioanei.
Împreună se simțeau mai puternici și în stare de a ieși în zariștea luminii. Dar regimul lucra perfid, urmărind să distrugă fundamentele unui mod de a fi, cel al perenității prin respectul sacru al legii morale. În această malefică lucrare, statul și partidul comunist nu s-au dat deoparte nici de la cea mai ticăloasă nelegiuire, luându-le pământul de sub picioare, deposedându-i, chipurile cu încuviințare proprie, de bunul cel mai de preț. Îi lăsa fără de rădăcini, crezând că astfel vor rămâne lipsiți de putere și coloană vertebrală, ușor de manipulat și depersonalizați.
Dar n-a fost așa.
Plămădiți ca oameni liberi, cu frică de Dumnezeu, n-au putut fi frânți. E drept, au fost izgoniți din vatra lor și au băut din cupa amară a dezrădăcinării, nevoiți să ia drumul orașului, ca să-și câștige pâinea lor și a copiilor. Înstrăinați, și-au păzit ca lumina ochilor demnitatea din părinți în părinți și au viețuit precum înaintașii ca oameni îndumnezeiți. Au trudit fără istov, au plinit cele de plinit, și-au dus crucea cu neclintita credință că toate vin de la Domnul și că faptele bune au răsplata cea dreaptă în ceruri. Biserica a fost locul de regenerare și semnul că nu sunt singuri pe lume.
Necazurile nu i-au ocolit nici pe Elena și Miron Aioanei, figuri emblematice ale acestei generații pătimitoare, care reușea, prin astfel de oameni, să fie ea însăși și să se ridice din furtună. Strămutați la Fălticeni, celor doi tineri soți le-a fost dată una din marile cumpene de care are parte omul. Și-au pierdut cel de al doilea copil, Dănuț, pruncul suit îngerește în Împărăția cerească. Se prăbușea lumea peste Elena și Miron, dar și peste fiul mai mare, Cristinel-Gabriel, de numai cinci ani.
O rană ce nu avea să se închidă vreodată, o suferință fără de leac. Au purtat-o cuviincios și au înaintat, știind că așa a fost voia Proniei, și cu sentimentul datoriei de a se griji cu iubire nemăsurată de copilandrul care trebuia călăuzit spre lumină, prin tămăduitoare iubire jertfelnică.
Și fiul cel mare, neuitător al tragediei ce a tulburat atmosfera serenă a familiei, a trecut, ca și părinții lui, oameni cu adevărat de ispravă, peste această durere. Au găsit echilibrul și liniștea sub cupola bisericii, unde, când intrau, aveau impresia că îmbrățișează cerul și pământul. Se îndreptau spre altare de biserici parohiale, nu doar cea de la Fălticenii Vechi, a doua lor casă, ci și spre alte părți, mai ales la schituri și mănăstiri, unde sorbeau apa cea vie a credinței, crescând în putere ca în poveste prin merindea nepereche a Mântuirii. Și, fără de îndemn părintesc, copilul înduhovnicit, auzind chemarea, s-a hotărât, cu toate multele potrivnicii ale vremii, să se dedice slujirii lui Dumnezeu, mergând pe cărarea călugăriei și mai apoi a arhieriei.
N-a fost defel ușoară pentru Elena și Miron această desprindere din cuibul părintesc. Dar, cu înțelepțirea lor de oameni ai satului, au înțeles că așa rânduise Domnul și că li se cerea o nouă jertfă, dar li se dăruia, totodată, și o bucurie, cea a ofrandei la templu. În fond, era anotimpul culegerii roadelor pomului de care avuseseră grijă neclintită. Cel pe care îl încredințau Bisericii se alcătuise după chipul și asemănarea lor, truditor, iubitor de aproapele, dornic să semene binele în smerenie și prin vrednică, neostenită strădanie întru cât de mult posibilă desăvârșire.
În biserica cea mare a Rădășenilor cântările înlăcrimate horeau în zbor înalt spre necuprinderi. Era ceasul când fiul cel credincios și iubitor de părinți, Preasfințitul Timotei Prahoveanul, se despărțea de cea care-i dăduse viață și-l ridicase, neprecupețind nici un sacrificiu, om în toată puterea cuvântului.
Și ea, maica cea bună, icoana sufletului feciorului, ca și omul ei, Miron, urcat în lumea drepților cu aproape 14 ani în urmă, străbătuse vitejește toate vămile cu dorința fierbinte de a-și vedea odrasla în rosturile cele plăcute lui Dumnezeu.
Maica Elena se ducea în veșnicie, după omul ei, mulțumită că nu făcuse degeaba umbră pământului și lăsase o moștenire de preț Bisericii, mândrețea vlăstarului său. Băteau cele din urmă ceasuri de orologiu pământesc. Maica Elena se îndrepta spre întinderile celeste, având pe chip tiparul de neșters al misiunii exemplar onorate.
Se apropia timpul eternității pentru o figură emblematică a unei generații, pentru care dulcele corn suna tânguitor stingerea. Se răriseră rândurile și nu erau departe mistuirea și intrarea definitivă în cartea istoriei a generației care presărase pe tot cuprinsul românesc semne durabile, animată de crezul că tot ceea ce-i românesc nu trebuie să piară.
Și, zi de zi, ceas de ceas, chiar clipă de clipă, a ținut aprinsă făclia iubirii de glie. A înfruntat cu ardoare destinul de multe ori nedrept și nu s-a încovoiat, având credință nestrămutată în Dumnezeu și nădejdea vieții veșnice.
Așa, smulși din vatra lor, cei din această generație nu și-au pierdut încrederea și nici rădăcinile. Trupește, maica Elena revenea, la fel ca Miron al ei, după o lungă pribegie, în pământul natal al Rădășenilor, în sfânta Grădină a Raiului.
Sufletul își deschisese aripile și plana către tării, mulțumită de tot ceea ce se petrecea în draga ei baștină. O însoțeau acordurile solemne și cinstitoare, cu sonorități divine, ale unui impresionant recviem. Un recviem pentru un chip iconic al unei generații a ruralității noastre aristocratice.
Grigore Ilisei
