După șapte ani, o lumină pentru profesorul Ștefan Focșa. În septembrie, la început de an școlar, frunzele ruginesc. Însă nu și amintirile.

Șapte ani de la plecarea spre ceruri a profesorului Fănică Focșa. Cum șapte ani? Gândurile se rostogolesc. Îl revăd trecând spre școală pe Strada Mare pe seniorul cu zâmbet luminos care a colorat lumea fălticeneană.

O călătorie prin viață măsurată în generații de elevi care-i poartă o frumoasă amintire. A trăit cu fervoare anotimpul școlii. Un tandem imbatabil: profesorul de Științele Naturii și Școala gimnazială nr. 3 ”Mihail Sadoveanu”. Viața i-a fost un puzzle solicitant și complicat.

A copilărit și s-a format într-un cuib de dascăli, Elvira și Ștefan, alături de cele două surori, Angela și Cecilia. În răstimp, s-a adăugat Eugenia-Jeni, devotata și iubitoarea soție.

A fost nu doar un profesionist de calitate, ci și un om adevărat. Familia, un mediu propice de formare: deschidere spre cultură și artă, bibliotecă cu ediții rare în franceză. Părinții, învățători remarcabili trăind într-o epocă tulbure și traumatizantă.

Ștefan Focșa tatăl, energic, onest, patriot, s-a angajat în lupta pentru vindecarea rănilor de război.

Secetă, sărăcie, tifos exantematic. Prefect al județului Baia (1945-1957) a condus, a luminat, a salvat, a adus populației înfometate provizii, semințe, tractoare. Județul Baia era unul din cele mai afectate. ”Jumătate din populația județului fusese victima tifosului… Oamenii se repezeau asupra semințelor ca niște păsări flămânde… Nu le mâncați! Sunt de sămânță”. (Geo Bogza, Pe urmele războiului din Moldova).

Ani de sărăcie, ani grei. Altădată, făcuse pepinieră de pomi fructiferi. După război, angajat în lupta pentru salvarea Băii, membru al Blocului Național Democrat, absolvent al Școlii Normale Superioare, se reîntoarce la catedră. Timp de cinci ani profesează la Liceul de Băieți ”Nicu Gane”. Schimbările social-politice îi aduc suferințe și nedreptate.

Trăiește o tragedie fiind considerat reacționar și dușman al poporului. Moartea visurilor. Se sfârșește într-un septembrie 1952. Drama nu este doar a lui, ci a tuturor celor dintre ”cei mai iubiți pământeni”.

O poveste tristă ce a marcat adolescentul care bătea la porțile vieții. Fiul și-a luat energia din muncă și a trăit o poveste frumoasă. Greu început. Viața îl învățase deja pedagogia răbdării. Lecții pierdute, lecții învățate.

A slujit la catedră într-o școală cu soare care purta numele Sadoveanului. Taciturn, bun prisăcar și livădar ca și acesta. Ușa școlii, ușa cancelariei, ușile claselor, ușile vieții, pe toate le-a deschis cu cheia de aur a înțelepciunii. Tobă de carte, sistematic, a desenat pe table cu cretă colorată toate cele prevăzute de programă întipărind cunoștințele de botanică, zoologie, anatomie.

Cu adaos de lanț trofic, gene, ADN și ARN. Adâncire în cunoaștere. Lecții de înaltă ținută ce au pregătit elevii pentru următoarea treaptă de învățământ. Și pentru viață. Profesor de vocație deținea un unguent special pentru învățare, călit în adâncul minții și al sufletului. Nu risipire, ci rodire. Fără a face rabat calității. Cu implicare puternică în viața elevilor și în viața școlii.

Ștefan Focșa face parte din elita profesorilor fălticeneni. Profesor performant, în limbajul de azi, cool. Acum ne zâmbește din lumea umbrelor.

La șapte ani de la plecare, la sfârșit de septembrie, în vers stănescian ”cad orele din pom” readucându-l o clipă printre noi.