Trecem adesea pe lîngă statuia ce-l reprezintă pe maiorul Ioan din parcul de lângă Primărie. Îl ştim pe ofițer şi pentru că strada pe care a locuit îi poartă numele dar prea puţini ştim că bustul lui este opera unei sculptoriţe fălticenene, Maria Mihăescu (foto dreapta). Era o femeie inteligentă şi cu o inimă cel puţin la fel de vitează ca a celui pe care l-a imortalizat.
Bustul eroului ucis de turci la Griviţa în 1877 a fost realizat la rugămintea profesorului Vasile Ciurea, directorul Muzeului.
După acest model făcut în ghips, s-a turnat apoi bustul în bronz, de două ori mai mare, fiind aşezat în parcul de lângă Primăria oraşului. Monumentul poartă inscripţia ”Eroilor din oraşul Fălticeni, căzuţi în războiul pentru neatârnare, 1877-1878, Glorie lor! Patria recunoscătoare”. Dezvelirea monumentului avea loc la 22 septembrie 1922.
Artista vedea lumina zilei pe 1 ianuarie 1894, când doctorul Rossignon o aducea pe lume, într-o căsuţă de pe strada Botoşani.
Mama, Matilda (foto stânga), era fiica lui Johann Singer, ce venise din Austria cu aproape un secol în urmă, se stabilise şi se căsătorise la Fălticeni. Era măritată cu bucureşteanul Ion Mihăescu, ofiţer în regimentul din Fălticeni şi dădea naştere, în noaptea de Revelion, unicului lor copil, fetiţa Maria, alintată Mia. Copilăria fetiţei va deveni însă, tristă şi grea pentru că rămâne orfană de tată la 6 ani.
Începe şcoala primară în oraşul natal, având-o învăţătoare pe Lucreţia Ionescu, soţia lui Serafim Ionescu, dar, în clasa a IV-a este luată la Bucureşti, de unchiul Nicolae Mihăescu, fratele tatălui. Aici, viaţa şi ascensiunea intelectuală, îi va fi urmărită şi ocrotită de profesorul Ion Roman. Acesta o cunoscuse la Fălticeni unde predase un an fizica şi naturalele la Gimnaziul ”Alecu Donici”, apoi se mutase la Bucureşti, ca profesor şi apoi ca director al Liceului ”Mihai Viteazul”. Era prieten cu criticul Eugen Lovinescu şi avea să joace un rol însemnat în viaţa Mariei Mihăescu.
Urmează apoi cursurile Şcolii Centrale de Fete Nr. 2, tot în Bucureşti. În 1913 se înscrie la Facultatea de Filosofie. Are profesori de elită, pe Dimitrie Gusti la sociologie, pe G.G. Antonescu la pedagogie, apoi pe Rădulescu-Pogoneanu, P.P. Negulescu şi alţii.
A urmat secundar Arheologia, cu G. Murnu. L-a ascultat, cu regularitate, pe Vasile Pârvan, care preda istoria antică.
Cu Alexandru Tzigara-Samurcaş a urmat istoria artelor. Vie i-a rămas în amintire şi figura doamnei Floru. Mihai Ralea, ilustrul intelectual de mai tarziu, s-a numărat printre colegii de facultate ai viitoarei artiste.
Îşi vădeşte talentul artistic şi mulţi din profesorii ei o îndeamnă să studieze artele. Se înscrie, aşadar, la Şcoala de Belle-Arte, tot în Bucureşti. Ca profesori, îi va avea pe D. Mirea la sculptura, pe profesorul Serafim la arhitectură, Ștefănescu la estetica și istoria artelor. Însă cursurile şcolilor se întrerup pentru că începe primul război mondial, Bucureştiul este ocupat, aşa că anul 1917 o găseşte pe Mia Mihăescu la Fălticeni, alături de mama sa.
Stăpânită de elanul patriotic ce cuprinsese atunci întreaga suflare românească, intră ca soră de ocrotire la Spitalul Militar nr. 256, instalat în localul gimnaziului ”Alecu Donici”. Le are alături, pe Antoaneta Lovinescu, mama scriitorului Anton Holban, apoi pe Ana Lovinescu, mama viitorului dramaturg Horia Lovinescu, de care era foarte apropiată, implicate şi ele în activitatea umanitară. Salonul pe care îl avea în grijă era instalat în amfiteatrul Gimnaziului şi mulţime de scrisori aveau să curgă apoi cu mulţumiri pentru bunătatea şi blândeţea cu care, neobosită, a îngrijit răniţii.
După terminarea războiului, Maria Mihăescu îşi continuă studiile universitare întrerupte şi îşi ia licenţa în filosofie în 1920.
Revenită la Fălticeni, va preda geografia la cursul inferior, apoi psihologia, logica şi sociologia la cursul superior al liceului de fete, care funcţiona în localul Gimnaziului Alecu Donici. Greutăţile materiale nu o ocoleau, dar îşi găsea echilibrul salvator şi puterea de a le înfrunta în artă. În căsuţa modestă se năşteau sculpturi, tablouri, baticuri sau abajururi, calendare decorative…
Pe Maria Mihăescu o vom găsi în comitetul iniţiat de Vasile Ciurea şi Virgil Tempeanu care trebuia să sprijine cumpărarea unui local propriu pentru Liceul de fete. Ulterior va fi numită directoarea Liceului, la propunerea Comitetului. Tenace să ducă la bun sfârşit tot ce începea, tânăra directoare trece şi examenele Şcolii de Arte Frumoase, pe care o va absolvi în 1928. Era consacrată deja în mediul artistic. Studentă fiind, participase cu ”Bust de tânără fată”, în mărime naturală, la Salonul Oficial din 1914. Iar în anul următor, Ministerul Instrucţiunii o va invita să ia parte la alegerea membrilor juriului pentru Salon.
În 1921, fălticenenii vor cunoaşte lucrările artistei, în cadrul unei expoziţii personale Adăpostită pe Strada Mare, în casele fostei Federale, expoziţia cuprindea felurite obiecte de artă, vaze, scoarţe, ceea ce ilustrează aptitudinile multilaterale ale artistei.
Postbelic, Fălticeniul încerca să-şi refacă viaţa spirituală iar Liga Culturală, diriguită de eminentul profesor şi germanist Virgil Tempeanu se afla în prima linie în dorinţa de a deştepta în public gustul pentru artele frumoase.
Maria Mihăescu răspundea de direcţia artistică a Cercului de Femei din cadrul Ligii. Ea va organiza, în septembrie 1925, o altă expoziţie de artă decorativă, în sala Farmaciei I. C. Blându. Vor expune, printre alţii, pictoriţa Maria Vârnav, precum şi Melania Tempeanu, soţia profesorului Tempeanu. Presa vremii remarcă îndeosebi picturile ”Batic pe mătase”, lucrate cu ceară în motive javaneze, japoneze, egiptene, desăvârşitele copii după Rubens şi Van Dyck – ”Îngeraşii” şi ”Cap de bătrân”, ca şi admirabilul tablou al Madonei dar şi obiectele lucrate în pirogravură ale artistei Maria Mihăescu. Majoritatea obiectelor au fost vândute încă din prima zi.
Personalitate cu valenţe multiple, puternică şi voluntară, militează pentru emanciparea femeii. Va conferenţia, la invitaţia profesorului Tempeanu, în cadrul Ligii, pe tema ”Femeia în decursul vremilor”. Înfruntând maliţioase comentarii, artista va cuceri publicul şi, urmare a puterii sale de convingere, la Fălticeni se va înfiinţa un Comitet pentru emanciparea politică şi civilă a femeii.
Este nevoită, datorită unui mariaj nefericit, să se transfere la Bucureşti, împreună cu mama sa. Aici va preda desenul şi caligrafia la Şcoala Centrală de Fete şi apoi şi la Şcoala Comercială de Băieţi. Iar din 1932 până în 1946, o găsim la Braşov, ca profesoară de desen şi caligrafie la Liceul Teoretic de Fete şi la Liceul Comercial de Fete. Revine la Bucureşti la Liceul ”Iulia Haşdeu” unde o va avea colegă de catedră pa Profira Sadoveanu care preda româna. După pensionare, se retrage înapoi la Braşov unde va fi şi înmormântată, în 1986, când se stinge din viaţă şi trece în eternitate.
Artista şi-a risipit cu dărnicie roadele talentului. Admirate în expoziţii, cele mai multe lucrări se mai află, poate, în colecţii particulare. Dintr-o prea mare modestie, a înţeles să nu-şi facă din valorificarea lor un ţel în viaţă.
Modestă, discretă, elegantă, generoasă, erudită… Ceea ce a interesat-o mereu a fost să împărtăşească tuturor dragostea ei pentru frumos, să îndrume paşii generaţiilor de elevi în lumea artelor plastice. Nu a avut un atelier propriu, nu s-a alăturat vreunui curent artistic. A lucrat îndemnată de prea plinul sufletului ei.
La Galeria Oamenilor de Seamă se poate admira ”Apaşul”, un bust în ipsos platinat, operă realizată în 1930 şi dăruită iniţial profesorului Ion Roman.
