Uneori telefoanele aduc vești triste.
Așa s-a întâmplat și joi, 2 iulie 2020, când am aflat că s-a stins cronicarul orașului Fălticeni, Eugen Dimitriu.
Doamne, ce rău îmi pare! Cât îmi era de drag! Am înțeles instantaneu că orașul nostru a pierdut un cavaler. Un cavaler al condeiului, un cavaler prin felul de a fi, un cavaler al preocupărilor înalte. Un om de o gingășie rară, de un bun simț fără egal! O minte strălucită!
Îl păstrez pe retină și în sulfet ca la ultima noastră întâlnire, când l-am vizitat acasă la Suceava: cald și modest, bucuros de oaspeți, cu o memorie care ne-a eclipsat, la cei 96 de ani, sfătos ca un bunic, povestitor cu har, companion fără egal.
Mi-l amintesc, și așa mi-l voi aminti: făcând semnul Crucii asupra mea și a prietenei mele Matty Boicu, și ea profesoară în Fălticeni (există dovadă mai mare de simpatie, de prețuire?), și petrecându-ne îndelung cu privirea, o privire de rămas-bun.
Am mai privit o dată înapoi: dumnealui era tot în cadrul ușii, învăluindu-ne într-o privire blândă și inteligentă. I-am mai făcut un semn cu mâna. Apoi am mai vorbit de două ori la telefon, pentru a-i cere permisiunea publicării unui fragment de carte într-o revistă (pe care, din păcate, nu o va răsfoi) și pentru a-l întreba unele lucruri despre sediile unde a funcționat Clubul Copiilor Fălticeni.
Mă bucur, mă bucur foarte mult că dețin în arhiva personală câteva secvețe filmate cu dumnealui, că îl pot vedea și mai ales, că-i pot auzi glasul.
Nu mă voi opri aici asupra activității sale culturale, publicistice, literare, muzeistice, deoarece au făcut-o nume mai impozante și încă o vor face. Nu voi insista asupra faptului că dumnealui a pus bazele Galeriei Oamenilor de Seamă de la Fălticeni, că a primit titlul de cetățean de onoare al orașului nostru încă din anul 2002, nici că a fost membru al Uniunii Scriitorilor din România, Filiala Iași.
Vreau să imortalizez unele reacții, gânduri și sentimente ale unor oameni cu dragoste de carte și frumos care l-au cunoscut și s-au întristat la aflarea veștii morții domniei sale. Oprindu-ne asupra acestor impresii, putem creiona un profil al caracterului model, al omului care a fost Eugen Dimitriu. Păcat că trebuie să folosim verbele la timpul trecut.
Profunzimea simțămintelor transmise prin telefonul primit de la neobosita Alis Niculică însumează laolaltă tot ce s-ar putea spune despre cel care a fost Eugen Dimitriu: ,,Nu se va mai naște curând un om asemenea lui’’.
Iată ce simplu și adevărat își exprimă sentimentele și Coca Maria Udișteanu: ,,Adio, dragul nostru al tuturor celor care te-am respectat și te-am iubit. Ai plecat, suflet nobil și mărinimos. <Fie-ți îngerii aproape și somnul dulce!>.
Același mesaj de regret vine și din partea Mariei Moroșanu: ,,Dumnezeu să vă ierte și să vă odihnească în pace, om de aleasă cultură! Fălticeni va fi cu mult mai sărac fără dumneavoastră. Să ne vegheați devenirile culturale de acolo, dintre îngeri!’’
Prietena mea Matty Boicu remarcă că ziua stingerii vieții sale, dedicate culturii orașului de pe Șomuz, este și cea a petrecerii din viața aceasta lumească a lui Ștefan cel Mare, și că domnul Dimitriu poate fi considerat a fi un oștean al domnitorului moldav, prin scrierile sale despre aceste locuri. ,,Numele său mereu îl voi trece în pomelnicul meu, nu îl voi scoate din suflet’’. ,,Ce m-a impresionat poate mai mult decât orice la dumnealui, a fost conștiinciozitatea și îndărătnicia cu care nu pierdea niciun fir din timpul trăirii sale fără a-l valorifica întru predarea moștenirii deținute de dumnealui. O conștiință a datoriei față de posteritate pe care n-am mai cunoscut-o, dar de la care, mărturisesc, mă tot molipsesc sub sabia timpului care nu iartă deloc.’’, mărturisește Lucia Olaru Nenati.
Seby Sebastian regretă că vorbește la trecut despre un așa om: ,,Dumnezeu să îl aibă în preajmă! Un om integru și de mare valoare culturală’’. ,,Doamne, ai grijă de sufletul lui atât de nobil!’’ este rugăciunea zilei pentru Constantin Crăciun, colonel în rezervă, redactor al revistei ,,Plăieșii’’.
Și Davidel Dumitru, maistru militar, își exprimă respectul pentru ceea ce a construit Eugen Dimitriu pe tărâmul culturii: ,,Amiralul culturii române Eugen Dimitriu a plecat la îngeri. Un ultim onor, drum bun și luminat. Dumnezeu să vă aibă în grija Sa, în neuitare și pomenire veșnică!’’
Redau în continuare un fragment din prefața cărții ,,Lovineștii’’, prefață semnată de Constantin Severin, cel care întrezărea în persoana cronicarului Eugen Dimitriu pe ,,ultimul gentleman din Florența Nordului’’, așa cum și subsemnata l-a înfierat în suflet cu titlul de cavaler:
,,Un autor de o erudiție și o noblețe sufletească aproape ireale, ieșit parcă din ficțiunile lui J. L. Borges, este Eugen Dimitriu din Suceava. Traducător, muzeograf, cercetător și publicist preocupat de istorie culturală și literară, el se încăpățânează de câteva decenii să demonstreze, cu unele argumente incontestabile, că dulcele târg al Fălticenilor a fost, la sfârșitul sec. al XIX-lea și în prima parte a sec. al XX-lea, o veritabilă Florență a nordului. Dotat cu o răbdare de călugăr benedictin și cu un inefabil impuls interior, Eugen Dimitriu a strâns și a identificat în decursul timpului mărturii, documente, scrisori și fotografii de patrimoniu despre circa 500 de personalități ale culturii și științei provenite din zona Fălticeni, sau care au avut tangență cu acest loc magic al spiritualității românești. Așa a devenit treptat, printr-un straniu proces de osmoză, parcă însăși memoria culturală vie a Fălticenilor, reținând momente majore sau amănunte uluitoare cu valoare simbolică sau poetică’’.
Mesajele sunt, de bună seamă, mult mai numeroase, închei însă cu gândurile îndoliate ale lui Alexandru Ovidiu Vintilă, gânduri trimise către noi cu sinceritate pură:
,,De o discreție și o distincție rare, Eugen Dimitriu a fost un model pentru noi toți, un reper intelectual și, nu în cele din urmă, moral, un trăitor întru spirit fără rest, de o vitalitate excepțională. Istoric al culturii sagace, înzestrat cu un deosebit simț al nuanțelor, memorialist avizat, cercetător de o probitate științifică recunoscută, Eugen Dimitriu, scriind saga Lovineștilor, dar și a familiei Cazaban, alcătuind Dicționarul personalităților fălticenene sau izvodind alte și alte cărți, nu a făcut altceva decât să-și urmeze crezul, acela de a se situa, pe cât posibil, în miezul adevărului și al respectului’’.
Da. Eugen Dimitriu a fost un om adevărat, iar atributul care i se potrivește cel mai bine este respectul. Mii de pași s-ar putea număra străbătuți de dumnealui pe străzile din Fălticeni, pentru a descoperi case, oameni, fotografii, mărturii izvorâte din istoria locului.
A purces pînă în celălat capăt al țării pentru a se îmbogăți cu o fotografie, un document, o povestire. Înzestrat cu harul povestirii, se lăsa purtat în timp de plăcerea de a vorbi despre oamenii locului, despre profesorii de odinioară ai târgului, nelipsindu-i simțul umorului și strălucirea din ochi.
Niciodată nu a vorbit despre sine, ci doar despre alți și alți oameni de cultură. Un om care nu și-a cheltuit viața pe fleacuri, pe lucruri mărunte și fără valoare. Nu doar că mă bucur că l-am cunoscut (se întâmpla în anul 2015 la Biblioteca Fălticeni), sunt mândră că i-am trecut pragul de câteva ori; de fiecare dată plecam încărcată pozitiv și mai bogată sufletește.
Orașul Fălticeni a pierdut un cavaler. Dumnezeu să-l răsplătească cu lumină, așa cum dumnealui a adus multă lumină în lume prin cele peste 30 de cărți scrise despre Fălticeniul lui drag și despre Bucovina. Drum bun, domnule Eugen Dimitriu. Nu vă vom uita.
