Maria Mitocaru vine în poezie cu blazon din universul de frunză și iarbă, pentru a ne transmite palpitul vieții și o stare de cântec. Pe ulița cuvintelor, i-a înflorit gândul, încât scrie cald, cu simplitate și firesc.
Nu se simte nicicând izgonită din teritoriul copilăriei, ba, din contra, își reface forțele și-și sporește energiile, poposind în matricea natală. Dolheșteancă în simțire și fălticeneancă în cuget și profesie, ne contaminează cu vivacitatea și clocotul sufletesc, necesar tărâmului din noi.
Cartea O incursiune în istoria și viața farmaciilor fălticenene, Lidana, 2016, scrisă în colaborare cu Mioara Gafencu, se completează acum cu o carte de poezie, Dragoste de viață, Lidana, 2019, carte în care, și-a transpus în vers, simțirea clipei și a împărtășit-o cu bucurie, tuturor.
Poezia respiră natural și este perceptibilă senzorial. Poezia se naște din micile întâmplări ale vieții, dintr-un exces al trăirii, urmând un traseu firesc, dominat de un lirism discret.
De mirare că din lumea agitată a afacerilor, poate intra cu ușurință în grădina răgazului pe aleile poeziei, eliberându-se de gravitatea problemelor sau de cenușiul cotidian. Viața nu e ternă și de-a bușilea!
Poezia devine cheia vieții iar cheia cuvintelor este în inima sa. Poezia îi este aliat de nădejde, surprinzând prin sinceritatea nudă ce o imprimă mainimicului cotidian. Căldura umană străbate miniaturi sau texte integrate în circuitul vieții. Pentru că poezia este calea vieții și autoarea este de o colocvialitate cuceritoare. Monologhează, dialoghează, comunică, dă replică, declamă, vindecă, se vrea auzită.
Spectacolul vieții este viu și se împlinește în cuvânt din micile întâmplări ale vieții. Cuvintele, muguri pe ramul poeziei, se adună în flori de gânduri printr-un exercițiu de sinceritate și prestidigitație. Devine un modus vivendi. Poeziile plachetei se cer auzite sau recitate ‒ nu neapărat citite (un neajuns sau o calitate pentru o eră în care totul se face ”din mers”?).
O poezie în care se imprimă firescul gesturilor banale. O poezie simplă, lipsită de emfază și prețiozitate în care șuvoiul curge din suflet. O poezie cald-omenească, spontană, un spectacol al bucuriilor simple. O poezie în care înăuntru și în afară se reconciliază prin GPS-ul intern, în imagini fericite. O poezie ‒ exercițiu de sinceritate ‒ cu aromitoare întoarceri în ”raiul” privat. O poezie cu dimensiune domestică ori sacră ce se degustă estetic și spiritual cu fața la soare.
Poezia are trup și suflet, cartografiind zonele realului și esența omenescului. Cotidianul acaparează și lumea dezvrăjită, salvând-o de prozaism. Harta completă a existenței capătă un halo de seducție consistent și ofertant.
Câte un simplu marcaj ne convinge că banalul și cotidianul fascinează și pot deveni poezie (Pentru că una e poezia banalului și alta e banalitatea poeziei!). Combustia trăirii și pana sprințară, factura (uneori ludică) plonjează în preaplinul interiorității, evoluând pe tiparul uman, cald și generos al poetei.
Maria Mitocaru ne ia prietenește de mână pentru a-i asculta și a-i recepta poezia. O poezie vie ‒ aceasta este calitatea esențială a vervei creatoare și a vitalității. Vie prin simplitate și sinceritate cuceritoare, prin permanenta stare poetică a participării la spectacolul lumii. Și încă o calitate. Nu poate fi trecută cu vederea: poezia feminității (nu poezia feministă).
În plasa de siguranță a domesticului, poeta își trasează teritoriile lirice întorcând ceasul inimii din dimensiunea profanului în cea a sacrului. Multe din poezii binedispun prin skepsis, ironie fină, ton șăgalnic, vers și prospețime expresivă și reflexivă, cantabilitate. Rafinamentul simplității este caracteristic pentru versul rimat sau ritmat și pentru versului liber. Autoarea redă lumea în cheie poetică fiind o natură etică ce se armonizează cu esteticul prin eleganța scriiturii.
Vitală, șăgalnică, reflexivă, de o mare prospețime, găsește soluții glumind:
Când te doare tot/ Ia un antidot!// Poți să-l iei din soare/ Nu din răzbunare!// Poți să-l iei din lună,/ Și nu prin minciună!// Poți să-l iei din stele/ Nu prin vorbe grele!// Poți să-l iei din iarbă/ Iute și degrabă!// Poți, din farmacie/ Jumate-chimie!// Cuvântul din carte/ Altă jumătate!// Plină de plăcere,/ Chiar are putere!// Poți de la duhovnic/ Că e foarte tonic! (Antitdot).
Unele imagini surprind: împung frunzele în muguri; poți auzi primăvara alunecând printre culmi; la întoarcere am găsit toamna într-o frunză; pe una din stele/ o fac părtașă la visele mele. O sprințară joacă a rimelor, asonanțelor și cadențelor sau a versului liber, cu reflexe din marea poezie: Nu vă feriţi, fiţi slăbiciune/ Căci ea vă face cumva anume./ Eşti mai umană, ceri dăruire/ Creând o dramă, spre împlinire (Urmașelor Evei); Doar iubirea e dăruirea eternă/ ce nu poate fi răpită// Restul este… reziduu.
Maria Mitocaru este autentică. Ea se înfățișează trăind!
Placheta adună parte din creațiile de după anul 2000. Aproape douăzeci de ani de slujire a muzei. Dihotomia clasic, romantic, modern, realist ‒ farmacist, pragmatic-o ‒ mixare reușită. Truismului ”nimeni nu mai citește poezie” o poziție clară: ”unora le place jazzul” (poezia)!
Și o posibilă ardere a etapelor: Începuturi. Împliniri. Înălțimi. Întoarceri.
Maria Mitocaru și-a asumat identitatea poetică. Întrebare cu răspuns implicit: De ce scrie poezie? Din dragoste de viață! Mântuirea este prin Poezie și prin Dragoste de viață.
Las plăcerea propriei dumneavoastră călătorii în lectura poeziilor. Poezia e o aventură. În cazul de față, ea se merită continuată.
