Iubitoare de copii și mereu îndrăgostită de frumos. Asta a fost prima impresie pe care Lenuța Rusu mi-a lăsat-o, cu mulți ani în urmă, la prima noastră întâlnire… Treptat, impresia s-a adâncit, adunând în jurul ei alte și alte elemente ale unui portret de femeie luptătoare…
Talantul cântatului merge braț la braț cu cel al scosului la iveală, din uitare și colb, a unor nestemate de folclor autentic, elemente de patrimoniu material și imaterial: piese de costum popular, țesături și cusături, fotografii vechi, cântece, tradiții, obiceiuri. În jurul ei se strâng, se bucură și se formează mulți copii și tineri talentați, în sufletul cărora contactul cu un astfel de om lasă amprente de neșters.
Alături de acestea, talantul scrisului se răsfață în câteva volume, numărate, 18, cu caracter divers: poezii pentru copii, proză scurtă, poezii pentru oamenii mari, eseuri, articole cu caracter istoric, monografia La străbunii mei acasă, și culegerea de folclor Pe Valea Șomuzului.
Cât poate omul duce, apărută la Accent Print din Suceava în 2022, este cartea care adună bucăți de proză scurtă, vădind un talent autentic al scrisului pe spații înguste, o specie literară destul de dificil de stăpânit.
Tematic, volumul exploatează câteva situații-limită: războiul ca o zi de coasă, inundații, năvăliri ale tătarilor, ale rușilor, îmbolnăviri, abandonul, moartea, moartea clinică a lui Gheorghie.
Spațiul se desfășoară contorsionat între un dincolo și un dincoace: dincolo și dincoace de calea ferată (limită și încercare pe care o trece soldatul ce salvează viața unui prunc abandonat), dincolo și dincoace de zidurile casei de copii, dincolo și dincoace de geam, de drum, de ape și dealuri, de garduri ridicate câteodată prea înalte. Satul de după război duce un alt război, cu nevoile și sărăcia, cu urgiile lui Dumnezeu: Casa în calea puhoaielor părea o coajă de ou ce se golea pe dinăuntru, de parcă nu fusese a nimănui, niciodată.
Personajele se caută, se apropie, se resping, defilează în perechi complementare sau antagonice, împărțind sau despărțind destinele: Sănducu / Ștefănel, bețivii Petre / Grigore; cele mai multe dintre personaje sunt memorabile, precum Leana care îndrăznește să vină la crâșmă și să-i verse în față băutura bărbatului, frenii și frenele, baba Frosa, oracolul satului, Marii, Măriuci, Mărioare, Domnu Ștefanache și nuiaua cu două capete, Schely, scheletul plimbăreț și filozof, cerșetori închipuiți, cerșetori camuflați, primari și secretare, Peștișorul de aur, cârciumari, bețivi, lăutarul care a cântat cu lupii în noaptea de Crăciun. Figurile au trăsături îngroșate (Anițoaia) sau schematizate (copii orfani, abuzați, mame dedicate sau dimpotrivă, denaturate), oamenii își desfășoară durerile în gesturi aparent mărunte, dar încărcate de semnificație, precum ruperea unei fotografii.
Vii vorbesc cu morții (Moș Ambrozie și Toader Pleștilă), sadovenian, morții încă poruncesc celor vii, prieteniile trec dincolo de orice, dincolo de viață și de moarte, ca aceea dintre Sava și Toader: Unul mic de statură, de parcă n-ar fi avut vreme să crească, mereu prins cu alte treburi, mereu cu o pălărie pe cap, streașină gândurilor lui. Celălalt înalt, slab, deșirat ca un harag pe care pui toamna fasolea la uscat, nedespărțit de bondița lui din piele de miel. Ce și-ao fi spunând ei, clipe în șir, ceasuri la rând? Că dacă te uiți la ei, ți se pare că doar își mișcă buzele, nu le auzi vorbele pline de tâlc. Numai gardul de nuiele din spatele băncii pe care poposesc le aude destăinuirile, le descifrează tainele și, mai ales, le înțelege trăirile de ieri, ori dintotdeauna.
Alături de sat, topos fermecat și idealizat, regăsim și spații de recluziune, precum închisoarea, casa de copii, spitalul, cimitirul, fântâna, culminând cu trupul ca închisoare pentru suflet și sufletul ca zarcă pentru gânduri și sentimente, ori diferite nuanțe ale durerii: Ce-l doare? S-o pus rău cu ziua de mâine. Însă aproape toate personajele au puterea de a se înălța înspre Lumină, trăgând după ele comunitatea întreagă: Cu degetele-i butucănoase de atâta muncă aprinse o lumânare făcută nu din ceară, ci din mulțămiri…
Autoarea revalorizează dulcele grai moldovenesc, încumetându-se a scrie câteva proze scurte integral în acest grai. E o încercare temerară, care, din păcate, limitează din start cititorii doar la cei din arealul graiului utilizat. Ca o curiozitate literară, iată că primul roman scris integral în grai literar bănățean va vedea lumina tiparului în această toamnă la Editura Universității de Vest din Timișoara. Romanul se numește „Depreună lucrarea” și poartă semnătura profesorului universitar doctor Ioan Viorel Boldureanu, unul din inițiatorii cenaclului radiofonic „Gura satului” de la Radio Timișoara.
Vizualul e predominant, pagină de pagină, ochii pornind în călătorie de la cumătrul curcubău și ajungând la descrieri cuceritoare ale gospodăriei de la țară, unde animalele fac parte din familie, iar un cucoș mari grijă trebe să aibă ce pene poartă. Călătoria înspre trecut se împotmolește în albul ninsorilor fabuloase ale altor vremuri Doamne, măiculiță, ce mai ninge! S-o spart sâta cerului, nu alta, șî nu îi pe-aproape nici un meșter s-o meșterească. Șî, pentru că nu îi de-ajuns, ceru își desface șî baierele, iar ninsoarea cade grămadă peste sate, acoperindu-le cu oameni cu tăt., ori în contraste de calitate, precum o floare albă de pe un mormânt negru.
Memorabilă se dovedește a fi și bucata Sfântul Bogdaproste, scrisă în amintirea celui pe care l-am cunoscut și l-am iubit sub numele de Bunicul Bucovinei (sintagma îi aparține lui Constantin Hrehor), Prea Sfințitul Gherasim Putneanul, legat și prin naștere, și prin viața de aici, și prin cea de dincolo, de Râșca, de Ciumulești, de Cămârzani.
Atotputernică, gura satului și judecata satului, temeluite pe valorile și cutumele comunității de altădată, nu iartă nimic și pe nimeni, însă prezentul pare a se sustrage din această schemă de valori. Pentru omul postmodern, tradiția nu mai înseamnă nimic, iar în volum, narativul devine, de fapt, un pretext pentru un oftat din adâncul sufletului, la braț cu ironie și autoironie subtilă: Ehei, ce vremuri au fost odată! (…) Unde or fi anii aceia? I-au pierdut așa cum pierzi o bucată de pâine pe care o pui în traista spartă și cade în colbul drumului. Măcar de s-ar sătura câinii din ea! Lumea s-a schimbat, ori li se pare lor, oamenii sunt mai tăcuți,nu le mai place mămăliga tăiată cu ața, când toți se adună în jurul mesei, nu mai știu să învârtă hora, li-i și rușine să spună de unde vin, cine este muma lor și tatăl lor…
Identificăm în pagini întregi și elemente ale fantasticului, precum satul negru, omul-câine, când un soț morocănos, când un dulău mare și lățos, ori vindecări miraculoase ale trupului și sufletului.
Volumul se constituie într-un necesar gest de recuperare și eliberare cathartică, o declarație de iubire a lumii întregi, semn al unui talent plurivalent de la care așteptăm și alte asemenea daruri de suflet.
Mihaela Grădinariu
