Fragment preluat din romanul scriitorului Damian Stănoiu, “Dâmboviță apă dulce…”, publicat în anul 1942, la editura ziarului Universul (București). Acțiunea romanului se petrece în anul 1940.
Ca orice oraș legat cu drum de fier, Fălticeni, sau Folticenii, cum vreți să-i ziceți, începe de la gară.
E drept că începe cât se poate de prost, dar lucrurile așa stau și noi nu le mai putem schimba.
Constați mai întâi că niciun automobil de piață nu așteaptă trenurile, ci numai trăsuri cu cai, care trăsuri se găsesc aci debunăseamă în plină modă. Și care, cu siguranță că au fost moștenite sau cumpărate de actualii proprietari, la o vârstă destul de înaintată. Se cunoaște aceasta din mulțimea bandajelor, cele mai multe făcute cu sfori, apoi din urmele unei vopseli seculare și din diversele crăpături pe la părțile de lemn.
În zadar vei stărui de birjar să lase coviltirul în jos, că omul, fie că-l cheamă Bercu sau Ghidale, refuză cu încăpățânare. Și pe bună dreptate. Nu poate să piardă atâta timp, ca să lege și să deslege arcușurile coșului la fiecare schimbare de vreme și la gusturile fiecărui mușteriu.
Dar așa cum sunt, aceste trăsuri, te bucuri că se găsesc. Iar a doua bucurie o ai când vezi că pornesc cu viteză, deși calul care le duce își poate număra singur coastele. Dar amândouă bucuriile se năruie chiar în clipa când trăsura se otâncește în botul urcușului.
Întemeetorul, sau întemeetorii Fălticenilor, n-au prevăzut că mintea omului are să scornească trenuri și au pus târgul pe deal. Iar inginerii drumurilor de fier n’aveau chip să așeze gara decât la poalele dealului. Cea mai ruinată iapă urcă mai ușor decât cea mai mândră locomotivă. (…)
Coasta e abruptă, iar șeseaua croită în linie dreaptă. Caii și birjarii s-au obișnuit cu ea, adică cu coasta, și-i respectă drepturile. O urcă fără grabă, întrucât zăbava și greutatea fac parte din itinerar și din tarif. Iar firea băștinașilor nu îngădue iuțeală nici la vale, deci cu atât mai puțin la deal.
Îndemnul birjarilor e numai de ochii mușteriilor; și caii știu asta. De aceea nici nu se sinchisesc. Stăpânul strigă iar ei filosofează. Și merg, bineînțeles. Sunt siguri că mai curând sau mai târziu tot vor ajunge sus. Numai în caz de vreme urâtă, când la greutatea urcușului se adaogă zăpadă sau glod – și birjarii și caii știu că bunăvoința fără lovituri și fără opinteli nu ajută mare lucru. Încât, dobitoacele primesc “mângâielile” biciului ca pe un elixir întăritor, iar birjarul lovește și pune umărul la roată, din datorie pentru cel care plătește și din dragoste pentru cai.
Am fi nedrepți însă dacă n-am admite că se găsesc în Fălticeni și două sau trei birje mai bune, adică mai bune decât celelalte; precum și câțiva cai mai arătoși, adică mai arătoși decât frații și surorile lor din localitate.
În capitala județului Baia să nu cauți vreun bulevard, că n-ai să găsești. O stradă principală însă tot există. Și e mai arătoasă decât colegele ei din Râmnicu Sărat și de la Huși. Mai întâi obsevi că e lungă , apoi că are și lățime, are și magazine înșirate pe ambele părți, cu firme care îți transportă gândul pe alte meleaguri, și e destul de frecventată. De aceea constați că e pavată cu piatră de râu, curată și cu trotuare care îi cinstesc rangul de stradă principală. Se cade a mărturisi. Însă, că, dacă vii pentru prima oară în Fălticeni, îi dai acest rang numai dacă îți spune cineva, sau numai după ce te-ai plimbat prin celelate străzi. Iar dacă ești din Bucureștii plin de stop-uri, de sute de tramvae și de mii de automobile, te simți fericit să mergi pe mijlocul acestei străzi, cu mâinile la spate, căci viața îți este în cea mai bună siguranță chiar decât pe trotuar. Trăsurile trec rar, tramvaele fac parte, pentru localnici, din domeniul basmelor, iar automobilele se lasă mult așteptate.
Dar strada cea mai comercială a Fălticenilor nu e asta, ci alta numită strada Butnarilor, fostă ulița Ciurii. Nu știm de ce a fost a Ciurii, nici motivul pentru care i s-a schimbat numele, și nici măcar pentru ce I se zice “stradă”. Duceți-vă și o veți vedea. (…)
Afară de încă două sau trei străzi mai arătoase, restul Fălticenilor nu e nici oraș, nici sat. Duceți-vă și-l vedeți! Să nu vă fie însă curiozitaea în timp de vară, că vă orbește praful; nici în vreme de iarnă, că rămâneți fără ciubote. Cu alte cuvinte, e mai înțelept să renunțați. Iar dacă totuși țineți să vă convingeți, să nu bârfiți și să nu învinuiți pe nimeni. Orașul e sărac și din sărăcie nici cel mai harnic și priceput primar, nu poate să facă mare lucru.
Există însă în Fălticeni o stradă cu înfățișare curat moldovenească și cu mai multe drepturi de a fi văzută și cinstită cu litere de tipar. Mai înainte se chema Ulița Rădășenilor, iar astăzi poartă numele vrăjitorului de la Humulești. Mai toate casele de pe această stradă au cerdacuri în față, au grădinițe cu flori, sunt curate și parcă mereu în așteptare de mosafiri. Se cunoaște mâna moldovencei gospodine și sufletul larg, al moldoveanului domol și visător.
O tăbliță înfiptă în peretele unei case de pe partea dreaptă, a acestei străzi, îți spune că aici a locuit Ion Creangă, pe când învăța la școala de catiheți din Fălticeni. Casa aparținea atunci lui Pavel Ciubotariu, “care robotea zi și noapte între șanuri, calupuri, astrăgați, bedreag, mușchea, pilă, sule, ciocan și hârburi de călacan și cu clei..” Adică între unelte care trebuie unui cismar. Iar tovarășii de gazdă ai lui Creangă, erau: Nică Oșlobanu, fecior de popă, văru-său Ion Mogorogea, Gâtlan, Trăznea și alții, care veniseră, ca și el, să învețe cum urcă oligonul și cum coboară epistroful, care sunt cele șapte Taine, cum se citește Sfânta Evanghelie, cum se pun poștii la picioare, cum arată Ileana popii din Fălticenii Vechi și cum joacă ochii crâșmăriței din satul Rădășeni…
Dacă te oprești în fața acestei căsuțe, și nici nu poți să treci fără să te oprești, ai să te duci o lecuță cu gândul în urmă și ai să auzi îndată fluerul lui moș Bodrângă, sunând Țiitura sau Alivencile, iar pe harnicii elevi, unii bărbați însurați și cu copii, țopăind și chiuind, ca să uite năduful gramaticei și să facă plăcere popii Ciucalău, din ulița Buciumenilor…
Orașul Fălticeni e luminat electric, dar numai centru se observă acest lucru. La periferie, noaptea stăpânește nestingherită, acoperind cu mantia-I discretă uneltirile și isprăvile lui Cupidon. Mucaliții afirmă că o singură dată s-au săturat fălticenenii de lumină: în noaptea când a ars stuful iazului din vale…
Când e lună plină, pe cer fără nori, periferia prinde viață mai abitir și în mod mai original decât centrul onorat cu puține dar permanente becuri electrice. Prin răspântiile mai populate ies țiganii lăutari, cu dible sau cu harmonic, și cântă de sperie huhurezii: “Ș-ai plecat, bădiță, / Ș-ai lăsat mândruță…” Atunci poporul iese pe la porți, cu cățel cu purcel, iar tinerii și cei mai puțin tineri uită calvarul zilei, în vârtejul dansului și în voioșia glumelor.
După București și Iași, Fălticeni e orașul din România, care a dat sau a adăpostit și stimulat, prin pacea-I prielnică visului, cei mai mulți scriitori de-ai noștri. Unii au plecat în cele veșnice, alții l-au trădat de dragul Iașilor sau Bucureștilor. Dintre aceștia din urmă, unul singur revine în fiecare vară să se întremeze în atmosfera-I antirăzboinică și probabil, să constate în ce măsură a mai progresat orașul lui de naștere.
Dar nu ele este omul cel mai popular în Fălticeni, și nici alți cetățeni cu merite de seamă, ci numitul Haimală, un sărman vânzător de ziare, care ispășește, se zice, o dragoste nefericită. Strigă titlurile ziarelor și cântă. Sofegiază. Mănâncă și în același timp îngână notele-I favorite: Do re mi fa sol…sol fa mi re do…
