Când îmi permite timpul, întâlnirea mea cu Raul se constituie ca un moment de deconectare și de scurtă dialogare. Cred în prospețimea și vivacitatea unor asemenea prezențe bine selectate. Ele țin locul unor conversații scurte și briliante. Fiecare cu scăunelul lui. Departe, și totuși aproape.
Emoționalul meu a reacționat cu ceva timp în urmă, în preajma sărbătorilor de Paști și de Pesah lecturând pe facebook proza Seder Pesah, 2020.
Intrând în joc, Afikomanul a fost căutat și de mine, fiind găsit pe Strada Mare în casa Țan, unde a locuit cândva Raul. Am regăsit în Casa amintirilor urmele sacului dăruit lui Raul de mama sa. Și-n colbul timpului, am citit cuvintele: ”niciodată nu-mi voi putea scoate Fălticeniul din mine”. Iată dovada: manuscrisul imaginar devenit peste noapte document electronic și care, se va concretiza în tipăritură. Zoom-ul imaginar a fost instalat în colțul dintre strada Sucevei și strada Botoșani.
Eu am primit, conform tradiției, al cincilea pahar! Și bucuria de a mă reîntâlni cu prieteni dragi de acolo și de aici. Plus, plăcerea lecturii și degustarea unei proze moderne cu respirație sadoveniană:
”Era în anul 1961 de la Cristos… David Ben Gurion a fost primit la New York de către John Fitzgerald Kennedy… Cum vă spuneam, era în seara de Pesah a anului 1961…
Spune-mi, domnule, cine sunteți dumneavoastră, israelienii? Sunteți ruși, cehi, români, francezi, brazilieni, chinezi, indieni, marocani?… După 2000 de ani de exil, îmi puteți vorbi despre un singur popor, o singură cultură? O moștenire sau o tradiție evreiască?”
Răspunsul lui Ben Gurion este demn și de bun simț. Americanii nu-și cunosc istoria, în timp ce evreii știu istoria nu de 300, ci de 3000 de ani. ”Și o repetă, ca să nu uite detaliile… Și-n plus, știu și care au fost cele 10 plăgi pe care Egiptul a fost obligat de Dumnezeu să le plătească”.
Și în timp de pandemie, ”să nu lăsăm simțurile să înghețe!” Concluzia ‒ mesaj: să acceptăm diferitul!
Prins în ”lasoul cuvintelor”, între tablourile lui Gabrel Baban și fotografiile făcute de autor, cu visele de pe DN8 și DN70 ce râd fericite în sacul viselor, trăirile i se așează pe canavaua autentică a mărturisirilor.
Raul povestește simplu, nesofisticat, neafectat, se autopovestește, ia atitudine, informează, relaționează, monologhează, radiografiază, dă coloratură și miez.
Totul se derulează cu naturalețe de pe scăunel. O scriere autentică în care stă de vorbă cu cititorii invitându-i la taifas, dar și, un solilocviu, cu sinele. Și are interlocutori în diverse părți ale lumii, cu plăcerea discuțiilor serioase sau a taifasurilor.
Oralitatea narațiunii e antrenantă și fermecătoare. Nu-s ”poveștile de ieri/ cu drumuri ce nu duc nicăieri”. Sunt ținte în timp spre alte civilizații și religii, cu ”râuri de hashtag-uri” tratate cu luciditate și echidistanță.
Eul auctorial domină structurile narative de sine stătătoare, îmbinându-le într-un tot armonios pe canavaua epicului. De altfel, Raul cochetează cu poezia alternând starea lirică și confesiunea cu autoironia și umorul. Cu seriozitate, colectivitatea este privită prin lentila obiceiurilor tradiționale, respectând chipa, talitul, sofarul (cornul), șohetul (tăietorul de păsări), obiceiurile ce vin din timp.
Copacul este un poem al autodefiniri, cu o mare forță de sugestie:
”Câteodată, fericit, scot copacul din mine,/ Atunci îmi simt crengile/ Cum se destind în degetele mele/… Foarte rar/ Îmi pun pe cap/ Veșmânt de copac/ Ce mă apără de soare și ploi/ De mine,/ De voi!/ Eu devin rădăcinile lui!”
Puterea este în pădurea umană: ”Secretul meu de copac/ E că nu știu frica singurătății depline./ Eu știu că am pădurea!/ Eu sunt parte din ea/ Ea e parte din mine.
Individul și societatea. Aici este forța trăirii de a merge înainte. Filosofia și înțelepciunea vieții unui evreu român care privește cu bucurie, de pe scăunelul său, spectacolul lumii în care se simte angajat și biruitor.
Carte a autodefinirii. Din trăirile unui evreu român este o carte cuceritoare prin problematica diversă, prin abordare, prin stil limpede și alert, A apărut la editura Letras, 2020.
