În lumina anemică a asfinţitului, las în urmă parcul încă înverzit al cinematografului „Doina” şi îmi îndrept pașii agale, spre surata lui mai mică aflată la o intersecţie distanţă. Pe dalele trotuarului, frunzele palide ale teilor amintind de iubiri destrămate, se adună cu fiecare zi răcoroasă de toamnă ca într-un cortegiu trist, ce-şi plânge vara ce tocmai a trecut. Înainte de a traversa spre cinematograful ,,Popular”, mă opresc în dreptul magazinului de jucării de pe colţ şi constat că filmul s-a încheiat, căci pe strada laterală dinspre piaţă, uşile grele, capitonate, se deschid larg trosnind din balamale.
Printre spectatori, observ câteva doamne destul de afectate emoţional dar şi grupuri de tineri ce se pierd tăcuţi spre treptele din spatele halei, ocolind un lung şir de nuci aliniate de-a curmezişul străzii pentru o nouă repriză de „baci”.
Filmul zilei îmi atrage atenţia şi mă lămureşte pe loc pentru ce atâta suspin.
Producţia coreeană „Fata care vinde flori” îneacă în lacrimi tot ce-i iese în cale, din rândul întâi şi până la cel din urmă, unde de regulă se retrag amorezii de ocazie în zumzet de fermoare.
Pe ecran, imperialiştii japonezi ocupă ţara, iar micuţa oarbă vinde flori pentru a cumpăra medicamente (necompensate) mamei bolnave. Fratele ei mai mare se află în armata roşie a tovarăşului Kim şi tot aşa, sub falduri purpurii, se scurg printre lacrimi cele două ore de proiecţie.
Holul larg de la intrare, pavat cu mozaic bine întreţinut cu detergent şi motorină, îşi adăposteşte deja viitorii martori la drama de pe ecran. Draperia din catifea albastră a sălii, îmi lasă privirea să pătrundă involuntar printre scaunele din placaj furniruit ce stau rabatate după prima reprezentaţie Doar îngrijitorul, având chipul cicatrizat după un nefericit incendiu, îşi face de treabă adunând ambalaje de Eugenia, mici ghemotoace de bilete verzui, dar şi câte o eşarfă uitată pe vreun spătar.
Câteva afişe ornează pereţii de la intrare printre atenţionări despre fumat şi păstrarea liniştii, un extinctor vişiniu stă ca o santinelă protectoare lângă geamul hidrantului, iar o mătură este folosită pe post de barieră în uşa toaletei mirosind a cloramină.
Afară, neonul violet din geam începe să clipească vestind amurgul dar şi filmul ce va rula în curând.
De pe afiş, Jandarmul din Saint-Tropez ne face cu ochiul şi ne cheamă, doar pentru trei lei, pe Riviera franceză în ritm alert, printre măicuţe vitezomane şi găinari de provincie.
Deja s-a înserat, iar Strada Mare, grijulie, îmi aşterne drumul către casă lăsându-mă purtat în voie alături de trecătorii deloc grăbiţi. Dinspre cinematograf către prima răscruce de străzi nu mai este mult, iar clădirile voluminoase, impunătoare, cu elemente decorative meşteşugite, îşi dezvăluie chipul nocturn cu uşile lor arcuite de la parter, camerele de locuit de la etaj ori acoperişurile unde luna se joacă printre hornuri .
Balcoanele lungi îşi etalează împletiturile lor metalice peste faţadele din cărămidă aparentă cu ornamente „belle epoque”, traversate din loc în loc de burlane asimetrice deformate de puhoaie.
Acolo, sus, unele odăi sunt învăluite în strălucirea azurie a televizorului, iar dormitoarele sunt chiar invadate de peşti multicolori ce se rotesc leneşi peste pereţi şi plafoane, graţie vreunei veioze hipnotice cu abajur din carton.
La o fereastră, în lumina difuză a lămpii de carte, observ silueta unei adolescente somnambule ce priveşte în gol spre cofetăria „Victoria”. Ţine în braţe un pisoi uriaş pe care-l mângâie graţios şi se gândeşte la prăjiturile „Boema” ori la paleurile cu ciocolată din vitrina de peste drum.
Ajuns la intersecţie, aleg trotuarul îngust şi aglomerat, îngrădit cu balustrade și panouri rombice din tablă vernil, de pe strada 30 Decembrie ce curge lin spre biserica Sf. Ilie.
Las în urmă magazinul de confecţii de pe colţul arcuit al clădirii cu etaj, mansardă şi balcon din fier dantelat, iar în față mi se deschide, ca o filă de carte, o nouă lume, o stradă pietruită ce ne poartă până către temelia masivă a bisericii ascunse după brazii ei seculari.
Pe trotuarul din dreapta, cel mai frecventat de noi, tutungeria este încă deschisă, la fel şi la „Reparaţii încălţăminte”, unde un bec gălbui luminează micul atelier mirosind a prenadez. Doar la „Ceaprăzărie” este întuneric, iar grămada de chipiuri şcolare aşteaptă disciplinată în geam până a doua zi, când soarele, abia răsărit, își va chema învățăceii târgului să probeze șepcile gata de vânzare.
Mai jos, despărţită de un gang îngust de celelalte clădiri, ospătăria se pregăteşte şi ea de închidere lăsând drept paznic chelnerul cu papion şi smoching pictat pe fereastră, ce serveşte imaginar la masa decorativă în miniatură, ornată cu pahare, şerveţele şi farfurii cât pentru o cină frugală. Este micul restaurant „Ciocârlia” unde mușterii intră, în drum spre casele lor de pe „Doi Grăniceri”, pentru un țoi de mastică .
Pe colț, la intersecția cu strada Ana Ipătescu ce duce în dreapta spre piață iar în stânga spre magazinul „Ciocanul”, este cofetăria „Liliacul”, un loc modest unde poți poposi pentru un Brifcor și pentru o prăjitură ieftină pe care o poți savura, de altfel și a doua zi în curtea școlii, cu aceeași colegă de gimnaziu.
Câteva case de locuit, cu pereții de pe trotuar văruiți în alb și cu tâmplăria geamurilor vopsită în gri închis, își expun, la stradă, perdelele scrobite, adevărate mileuri cu modele și împletituri complicate. În continuarea acestor locuințe ni se arată o clădire veche, despărțită de trotuar printr-un gard din fier forjat, bine prins din loc în loc între stâlpi din ciment de forma unor obeliscuri miniaturale.
Este fosta sinagogă, cu ferestre arcuite pe fațadă iar deasupra ușii de la intrare tocmai s-a aprins un bec anemic ce luminează timid sub abajurul de forma unei farfurii întoarse.
Pașii coboară, apoi, spre farmacia numărul 14,o clădire joasă, cu grilaje extensibile la uși și la ferestre, în nuanțe ruginii, la fel ca și lemnăria ce înconjoară geamurile mari de la stradă. Imediat, întins până către zidul înalt al farmaciei, este parcul.
Cu bănci rabatabile ce balansează la atingerea doritorilor de popas, cu plopi înalți până la cer delimitând trotuarul, cu un gard foarte scund din lemn de culoare verzuie, cu alei simple ce se pierd printre sălcii pletoase, fagi subțiri și tufe de trandafiri, acest loc este destul de întunecat, singura lumină venind de la becul masiv de neon atârnat deasupra străzii.
Din când în când, o flamă albăstruie de sudură dinspre atelierul de vizavi aruncă lumini bizare printre copacii din parc, demascând siluete îmbrăţişate ori aşternând peste alei umbrele alungite ale adolescenților ce tocmai au părăsit trotuarul, preferând liniștea nefirească a micului parc.
Tocmai în capăt, pe colţ cu strada Beldiceanu, sub lumina gălbuie a becului din vârful stâlpului ancorat de bordură printr-un cablu gros, bine împletit, se odihneşte în tăcere o casă veche, modestă, al cărei pod este prevăzut cu trei luminatoare pătrate şi acoperiş din tablă ruginie. Sub cornişă, este scris în relief direct pe faţadă ,,Ivanovic”, cu litere din ciment, semn că misterul edificiului se pierde în vremuri explicate doar metafizic .
În curtea sa îngustă şi întunecoasă, cu pomi desfrunziţi şi tufe de „regina nopţii”, se află o cişmea având robinetul mereu defect, susurul apei şi clipocitul de pe fundul canalului atrăgându-ţi instinctiv atenţia mai ales când te afli în preajmă, pe întuneric.
Din acest loc, privesc seară de seară bifurcaţia străjuită de biserica Sfântul Ilie, în mirosul de fum al frunzelor arse prin grădini şi în aburul de pâine dinspre brutăria de pe 2 Grăniceri, aşteptând zadarnic revederi închipuite ce nu se mai arată nici măcar în serile de toamnă.
