În parcul cinematografului „Doina”, copiii se aleargă în cerc, dând ocol fântânii arteziene dar şi băncilor rabatabile scorojite de soare, ce se balansează după fiecare atingere scrâşnind din balamale. Gardurile vii, de un verde crud, îngrădesc labirintic spaţii de gazon presărate cu tufe de trandafiri şi conifere scunde. Sălciile pletoase, ce-ţi mângâie creştetul atunci când ieşi de la spectacol, sunt acum umbrare perfecte, înălţate până către geamurile sălii de proiecţie.

În mijlocul tuturor lucrurilor, ochiul de apă turcoaz al fântânii, pare o oază de răcoare şi de meditaţie chiar şi la mijloc de septembrie. Stropii mari, aruncaţi cu putere prin orificii nevăzute, se întorc recunoscători în bazinul din piatră, formând cercuri largi ce se pierd apoi în pereţii reci, căptuşiţi cu mătase verzuie.

O crenguţă de salcie pluteşte în derivă cu frunzele în sus, cerând parcă ajutor unui salvator închipuit ce nu mai vine.

Vrăbii cenuşii părăsesc coroana teilor de pe trotuar pentru a săgeta din când în când ploaia arteziană şi a se usca apoi la soarele anemic, tocmai sus, pe acoperişul de vizavi al clădirii telefoanelor.

Omar Sharif priveşte gânditor de pe afiş ca un veritabil Căpitan Nemo. Azi, rulează „Insula misterioasă”. Cele patru poze alb-negru dezvăluie aventurile submersibile ale unui „Nautilus” ce-l ştiam doar din lecturile de vacanţă, iar un calmar gigant, înfăşoară în tentaculele sale epopeea ce va prinde viaţă preţ de două ore, doar pentru şase lei.

Iscodesc şi cealaltă vitrină, din partea dreaptă, unde titlurile viitoarelor proiecţii se rotesc încet, pe un tambur din spatele geamului. La amurg, se aprind zeci de beculeţe ce încadrează ca o ramă de lumină acest loc de afişaj. Voi reveni cu siguranţă şi săptămâna următoare căci avem parte de o premieră: „Ce se întâmplă, doctore ?” cu Barbra Streisand şi Ryan O’Neal.

Holul de la intrare este neschimbat. Răcoros, cu mini–grădina botanică la peretele opus casei de bilete.

Ficuşi giganţi, iedere şerpuitoare, ferigi luxuriante şi ghivece din lut învelite în hârtie creponată de culoare roz, sunt mărginite de o frânghie ce desparte acest spaţiu de noi, spectatorii. O căprioară împăiată priveşte în gol, cu ochii ei mari din sticlă, la această lume tropicală mirosind a clor şi a colonie ieftină. La fel de împăiate, cele câteva pupeze şi piţigoi stau în echilibru sub un filodendron irigat din belşug încă dinaintea matineului.

Draperia masivă din catifea vişinie se desface culisându-şi inelele pe bara metalică, semn că trebuie să-mi pregătesc biletul pentru a fi înjumătăţit. O busculadă de neînţeles s-a format din senin, iar un copil s-a şi rătăcit prin marea de blugi albi, fuste sintetice, pantaloni raiaţi, stofe evazate, jeanşi cu manşetă şi picioare de silfide în ciorapi de mătase cu dungă neagră de-a lungul nervului sciatic.

Spectacolul s-a încheiat pe înserat, trotuarele sunt aglomerate, iar o boare de toamnă răscoleşte coroanele teilor, pletele fetelor şi amintirile noastre.

Cofetăria „Victoria” este deja neîncăpătoare şi observ că platourile cu prăjituri „Mascote”şi „Ora 12” s-au golit, la fel şi limonada din micul bazin aflat deasupra tejghelei. În schimb, linguriţele găurite la mijloc se găsesc din belşug adunate snop într-un pahar sondă din sticlă masivă, azurie.

Peste drum, luna se oglindeşte în luminatoarele podurilor învelite în solzi de tablă maronie, iar un fluture de noapte se zbate buimac, scuturându-şi pulberea aripilor peste becul fluorescent, cu abajur, atârnat deasupra pavajului de pe Strada Mare.