Locul unde este înălţată cabana ,,Dumbrava minunată” îl ştiu dintr-un alt timp, pe când ea nu se născuse încă. Aici, mă aducea tatăl meu să înălţăm zmee de pe dealul golaş ca un ceaun întors, în adierea caldă din amiezile de vară.

Şirul lung de trepte este străjuit la bază de cele două foişoare acoperite cu şindrilă, având cerdacuri proaspăt băiţuite, ce înfăşoară ca un brâu din lemn interioarele răcoroase cu bănci pentru popas.

Încep ascensiunea şi mă simt ca în faţa unui templu ancestral unde nu se fac sacrificii. Treptele largi sunt mărginite de lampioane cu pălării rotunde din tablă şi, privind peste umăr, poţi lesne observa zarva celor două ştranduri ce încep a prinde viaţă peste zi.

Sus, la Cabană, mesele din metal şi scaunele cu spătare arcuite, sunt aşezate în ordinea unei table de şah de către ospătari şi chelneriţe. În cămăşi albe apretate, cu veste bleumarin la care garoafele din rever sunt înlocuite cu ecusoane indicându-le rangul, aceşti spiriduşi ai Dumbrăvii, cu tirbuşoanele la vedere, sunt într-un dute-vino permanent printre frapierele pline la refuz cu bere ,,Balada”, baterii de vin, sifoane şi Brifcor.

În apropiere, un mic bazin din piatră este veritabilul acvariu cu peşti. Crapii burtoşi îşi fac loc prin apa rece într-un spaţiu prea mic pentru ei, neştiind că se regăsesc deja pe lista de meniu.

Privindu-i cum înoată leneşi, n-ai zice că se vor reîncarna în plachie cu sos şi usturoi, în saramură picantă ori în prăjeli uleioase cu mujdei şi lămâie.

Timpul se scurge lent sub umbrelele albastre cu franjuri albe pe margini şi nimeni nu se grăbeşte. La o masă vecină, un cuplu tăcut soarbe din cafelele aburinde cu mult zaţ, aşezând cu tact, pe farfurioare, ceşcuţele masive cu inscripţia ,,OJT”. O boare de vânt, se joacă discret cu  pelicula argintie de celofan al pachetului de ,,BT” abia desfăcut, iar preţ de trei încercări, bricheta  pe gaz, refuză să se aprindă.

Umbrelele de la mese încep să se desfacă pe rând, iar acum îmi par un lan de păpădii fragile, gata să-şi ia zborul peste desişul huciului, presărat cu mici căsuţe din lemn.

****

La ştrand, toate sunt la locul lor: ghereta proaspăt văruită, nisipul greblat în rânduri ordonate, cabinele cu uşi înalte de culoarea cerului, duşul ce lăcrimează de cu seară.

Pe marginea bazinului, îngrijitorul uscăţiv, într-un maieu perforat, adună cu o prăjină subţire fulgii plopilor. Îmi pare, în lumina anemică a dimineţii de duminică, un gondolier solitar ce vâsleşte în tăcere, atingând delicat apa cu iz de clor, pe când cei de la ,,Phoenix”, îşi revarsă retoric melodia ,,Te întreb pe tine soare” prin pâlniile argintii ale difuzoarelor agăţate aiurea pe stâlpi.

Primii sosiţi se opresc la cişmeaua ţâşnitoare de la intrare, pălmuind în joacă jetul rece de apă, în timp ce doi puşti rostogolesc o cameră gonflabilă de camion, pe post de colac. Fetele, sumar echipate, îşi desfac dezinhibate colţurile  cămăşilor înflorate prinse în noduri fragile peste şolduri, scotocind în genţile de umăr după costumele de plajă şi pălăriile din pai, ornate cu margarete uriaşe.

Lângă plasa gardului, la umbra unei tufe de soc, un senior se apără de soare cu o batistă albă, în carouri, aşezată caraghios pe creştetul său pleşuv, în timp ce consoarta sa, cu părul mov tapat excesiv, îi întinde pe omoplaţi o cremă lăptoasă cu miros de romaniţă.

Vânzătoarele de ocazie se strecoară şi ele abil printre noi, iar pentru doar un leu îţi oferă un cornet cu seminţe prăjite într-un munte de sare. Pe conurile de hârtie, confecţionate din filele unui manual de fizică, poţi distinge ecuaţii, diagrame, formule şi teoreme încurcate.

Privesc în jur şi constat că ştrandul este arhiplin. La fel ca şi mine, toţi au renunţat la ultimul episod din ,,Flipper”, delfinul care spre deosebire de noi, se scaldă singur în tubul catodic al televizorului ,,Diamant”.

Se aud chiotele copiilor de la bazinul cel mic, dar şi huruitul sacadat al tractoraşului pe post de locomotivă ce tocmai a dat ocol rondului de flori.

Este micul ,,Orient Expres” cu doar patru vagoane colorate, având staţia finală în Piaţa 23 August, lângă policlinica oraşului. Are ultima cursă pe azi şi mă grăbesc să prind loc pe băncile învelite în muşamale maronii răscoapte în soare.

Privesc înapoi spre măreţia Cabanei ce se pierde în viraje scurte, iar gândul că nu o voi mai  întâlni, mă cuprinde ca un frison de insolaţie.