Săptămâna de dinaintea începerii Postului mare/ Postului Paștelui se numește săptămâna albă/ săptămâna brânzei, fiind dezlegare la brânză, ouă, lapte, pește.
Cu această săptămână am trecut pragul lăsatului de sec de carne, de la masă nelipsind bulzul (mămăligă cu brânză la mijloc).
Ultima masă din această săptămână se va termina cu un ou, după cum spune tradiția noastră: ,,Ou, oușor, să-mi pară postul ușor.” Se spune că în această săptămână numai proștii și nebunii mai fac nuntă, fiindcă au avut destul timp în câșlegi. Din această pricină mai afirmăm despre această săptămână că este a proștilor.
Miercuri și vineri sunt zile aliturghice, adică nu se ține Sf. Liturghie, însă se citește rugăciunea Sf. Efrem Sirul. Duminica este numită duminica iertării, căci toți ai casei își cer iertare unii de la alții, pentru a intra împăcați în Postul Paștelui. Acum Adam și Eva petrec în grădina Edenului. Gospodinele pun oalele și crătițele cu gura în jos, să nu le fie furat sporul casei.
Prima săptămână din Postul Mare se numește săptămâna curată, deoarece ea se caracterizează prin zelul gospodarilor de a face curățenia de primăvară, însă simbolistica este și aceea a curățirii de păcate, pentru a fi vrednici de primirea lui Hristos. În această săptămână se țin slujbe de seară, când se citește Canonul Sf. Andrei Criteanul.
Ziua de luni (lunea curată) este prima zi din post când se ține post negru și când se face spolocania, adică spălatul tuturor blidelor cu leșie făcută din ciucălăi, gospodinele pregătindu-se astfel pentru intrarea în Postul Paștelui care mai este numit și Postul Mare, Postul Paresimilor (Patruzecimea), post care durează 40 de zile, adică șapte săptămâni, fiind cel mai mare și mai important post de peste an.
Postul Mare începe după Duminica iertării, odată cu Lăsatul secului, după cum spuneam. Tot în această zi se dă de pomană porumb fiert pentru sănătatea păsărilor din gospodărie, iar firimiturile de la masă se dau păsărilor cerului (în special ciorilor) ca să nu strice recoltele de peste an. În lunea curată bărbații nu au voie să se certe cu nevestele, indiferent ce ar face ele.
Marți (numită marțea vaselor sau marțea trăsnetului) se mănâncă urzici pentru sănătatea trupului, iar gospodinele oferă turte ciorilor să nu strice recoltele; în gospodărie nu este bine să se folosească obiecte de metal.
Miercuri este numită miercurea strâmbă, cu trimitere la o babă hâdă care îi strâmbă pe oamenii care nu țin post.
Joia iepelor aduce o serie de obiceiuri ce trebuie respectate pentru ca gospodarii să nu fie loviți de copitele animalelor când merg la munca câmpului.
În vinerea ierbii tinerii culeg iarba vântului cu care afumă împrejurimile, pentru a fi feriți de rele.
Ziua de sâmbătă este foarte importantă, deoarece este favorabilă pentru băieții care vor să se facă frați de cruce și pentru fetele care vor să se facă surate.
În sâmbăta săptămânii curate se serbează caii lui Sân’ Toader, cai despre care se spune că păzesc soarele să nu fugă și, astfel, să nu vină primăvara.
În nopțile cailor, fetele întorc vasele cu gura în jos ca să fugă duhurile rele, iar bărbații tund coamele mânjilor și cozile iepelor, părul așezându-se în mușuroaiele de furnici, pentru ca animalele să se înmulțească precum furnicile.
Cel mai de temut dintre cai este calul lui Sân’ Toader cel șchiop, care îl ajută pe sfânt să îl țină pe drac de păr. În această săptămână, caii lui Sân’ Toader nu mănâncă nimic până sâmbătă, iar atunci mănâncă păr de fată mare.
În duminica nucilor se crestează coaja nucilor, astfel încât să nu facă fructe cu coaja încuiată.
O zi din post care trebuie menționată este Sâmbăta lui Lazăr cel înviat din morți de către Domnul nostru Iisus Hristos. După această zi urmează Floriile, sărbătoarea intrării Domnului nostru Iisus în Ierusalim. Se spune că, așa cum este vremea în această zi, așa va fi și de Paști.
De Florii, adică cu o săptămână înainte de Sfintele Paști, la biserică se sfințesc crenguțe cu mâțâșori, simbolizând ramurile de măslin cu care Mântuitorul a fost întâmpinat în cetate. Pe parcursul întregii slujbe, credincioșii țin în mâini aceste crenguțe, cântând ,,Osana”, de aici venind expresia ,,a-i închina osanale” cuiva.
Aceste crenguțe sfințite se păstrează la icoane, la streașina casei ori la fântână pentru a ne păzi peste an de tot ce este rău și de boli. Sărbătoarea Floriilor este închinată unei divinități vegetariene Lazăr sau Lăzărică. De Florii, toate persoanele care poartă nume de floare (Viorica, Brândușa, Floarea, Crina, Lăcrămioara, Florun, Viorel) își serbează numele. De asemenea, acum este dezlegare la pește.
Săptămâna Mare sau Săptămâna Patimilor este ultima și cea mai importantă din post, cei care au postit, acum se mai pot spovedi și împărtăși. Cei care au păcate mai grele, iau Aghiazmă Mare.
În această săptămână la biserică au loc denii în fiecare seară. Poporul român a păstrat de-a lungul vremii o serie de obiceiuri pascale. Astfel se spune că florile se seamănă în joia și sâmbăta Paștilor.
Săptămâna mare (care începe, după cum am spus, după Sâmbăta lui Lazăr și Duminica Floriilor) este una de curățire spirituală. Această curățire are loc și în fiecare gospodărie, prin curățenia generală de primăvară, atât prin case, cât și prin grădini, pregătirile acestea simbolizând așteptarea Mântuitorului, prin umblatul preotului din casă în casă care vestește marea sărbătoare.
În Joia Mare se manifestă Joimărița, un personaj mitologic care le pedepsește pe femeile leneșe care nu au terminat de tors cânepa, arzându-le degetele sau părul. Seara, la biserică are loc Denia Mare, prin citirea celor 12 Evanghelii, care descriu traseul Mântuitorului după intrarea Sa în Ierusalim, vinderea, prinderea, judecarea Sa.
De acum și până la Înviere, în unele sate nu se mai trag clopotele, doar se bate toaca. Prin curți și grădini se aprind focuri pentru cei morți. În această zi gospodinele vopsesc ouăle roșii, simbol al sângelui Domnului Iisus Hristos care se jertfește pe cruce pentru mântuirea noastră.
Vinerea Mare se mai numește și Vinerea Seacă, deoarece în această zi se ține post negru, nu se bea nici apă, ba mai mult, cine are necazuri mari, postește și animalele, și orătăniile din bătătură.
În biserici se face curățenia generală, de obicei de către femeile văduve. În această zi toți creștinii trec pe sub Aer (simbolizându-l pe Iisus așezat în mormânt), îmbrăcați în hainele lor cele mai bune. Seara se cântă Prohodul Domnului, adică slujba de îngropăciune a Mântuitorului, de aceea și preoții au straie cernite.
Creștinii, așezați în grupuri (strana, grup de bărbați, grup de femei, grup de fete, grup de copii) se întrec în cântatul Prohodului însumând trei cântări deosebit de frumoase și emoționante.
Clopotele bat îndelung, ducându-ne cu gândul înapoi cu 2000 de ani, când Domnul Iisus a fost îngropat în stâncă. Durerea este atât de profundă, încât în această zi plâng și cerurile, trimițând ploaie pe pământ.
Dimineața de sâmbătă vine cu liniștea și cu pregătirea păscuțelor. Când se face pasca, din prima bucată de aluat se face o pască pentru vite, din care li se dă tot anul câte o bucată sâmbăta dimineață, pentru a fi ferite de boli.
Se spune că femeia odată în an poate să-și bată bărbatul, în sâmbăta Paștelui, dar și atunci uită, așa că ,,bate” aluatul. Pasca se face rotundă, din aluat împletit și cu cruce pe mijloc, iar ca umplutură se folosește brânza dulce de vaci. De asemenea, se face friptură de miel, deoarece se spune că Iisus Hristos este Mielul lui Dumnezeu (s-a dus la răstignire precum mielul la tăiere).
Seara se merge la Înviere. Tot cimitirul este luminat de sutele de lumânări aprinse pe mormintele primenite și împodobite cu flori de primăvară. Învierea începe la miezul nopții când toate luminile sunt stinse, iar creștinii iau lumină de la preot, când acesta spune ,,Veniți de luați lumină!”.
Te trec fiori când curtea bisericii răsună la unison, ca un cor ,,Adevărat a înviat!” și când glasurile unite cântă ,,Hristos a înviat din morți cu moartea pre moarte călcând”.
Cine reușește în noaptea de Înviere să vină cu lumânarea aprinsă până acasă, i se îndeplinește o dorință. Tot în noaptea de Înviere, fetele spală limba clopotului cu apă neîncepută, apoi cu acea apă se spală pe față în zorii zilei de Paști, pentru a fi frumoase și sănătoase.
În coșul pascal pe care îl duc la biserică, femeile, pe lângă pască și ouă roșii, mai pun sare (ca să fie belșug în acel an), zahăr (să nu fie vite bolnave), făină (să se facă grâul), ceapă și usturoi (leac împotriva insectelor). În noaptea de Înviere nu se stinge lumina la casele oamenilor, ba, în preajma bisericilor în trecut se aprindeau focuri, Focurile Paștelui, simbolizând focul la care s-au s-au încălzit Apostolii în noaptea prinderii lui Iisus.
Când se întorc de la biserică, oamenii pun pasca sfințită pe capul femeii sau pe prag. Dimineața, într-un castron se pune un ou roșu, un ou alb, monezi, busuioc, iar cu acea apă se spală copiii pe față, ca să fie frumoși și sănătoși. Se ciocnesc ouă roșii, rostindu-se ,,Hristos a înviat!”, ,,Adevărat a înviat!”, ciocnirea ouălor simbolizând deschiderea mormintelor.
Cu ani în urmă, de Paști se organiza scrânciobul de Paști și hora satului unde ieșeau fetele de măritat, hora fiind așteptată cu nerăbdare după o iarnă grea și un post riguros.
Săptămâna de după Paști se cheamă Săptămâna luminată, adică săptămâna de după Înviere, săptămâna de sub pecetea Luminii sfinte, și se încheie cu duminica Apostolului Toma. Se spune că cine moare în această săptămână, merge direct în Rai, cerurile fiind deschise.
Acum vom aminti câteva credințe-simboluri, așa cum ni s-au păstrat din moși-strămoși:
Oul: Oul are formă ovală asemănătoare cu picătura de ploaie, cu bobul grâului, simbolizând viața. Poporul român are multe legende despre oul roșu. Ciocnitul ouălor și spargerea lor simbolizează jertfa Mântuitorului pe cruce.
Mielul: Se știe că mielul era sacrificat de către poporul evreu. Iisus Hristos s-a sacrificat pentru iertarea păcatelor oamenilor, precum un miel. Se mai crede în popor că diavolul nu se poate transforma în miel.
Pasca: Pasca tradițională se face cu brânză dulce de vaci și cu aluat așezat în tingire, sub formă de cruce la mijloc.
Crucea: Este simbolul creștinătății, odată ce în anul 325 d. Hr. împăratul Constantin a făcut din creștinism religia oficială a Imperiului Roman; simbolizează și jertfirea lui Iisus Hristos pe cruce.
Lumânarea de Înviere: se aprinde de către preot când spune ,,Veniți de luați lumină!”, simbolizând izbânda vieții asupra morții. Ea este făcută din ceară curată și se folosește apoi în gospodărie, aprinzându-se când plouă cu grindină sau când este furtună.
Câteva gânduri despre Floarea-Paștelui. De multe ori am întâlnit în escapadele noastre o floare mică albă, gingașă și frumoasă. O recunoșteam cu toții ca fiind Floarea Paștelui, numită astfel deoarece ea înflorește în preajma sărbătorii Paștelui, cu o săptămână înainte de cea mai mare sărbătoare a creștinilor. Însă Floarea Paștelui poate avea și flori galbene, chiar roșii, de aceea, gospodinele o foloseau în trecut la vopsirea ouălor pentru masa pascală.
Științific i se spune Anemone nemorosa, însă în popor noi o regăsim sub numele de floarea-păsărilor, floarea-vântului sau pâinea-Paștelui. Această plantă ierboasă perenă este originară din Europa și deși s-a demonstrat că ea conține substanțe toxice astfel încât nici animalele nu o consumă, în trecut ea era folosită ca plantă medicinală.
Tradiția populară ne spune că Floarea Paștelui are puteri miraculoase, alungând spiritele rele, deoarece florile ei albe s-au născut din lacrimile Mântuitorului. În legendele grecești se povestește despre această floare misterioasă cum că ar fi lacrimile Afroditei. Tot ca o recunoaștere a locului pe care această floare îl ocupă în viața satului de altă dată, putem spune că în Vinerea Mare copiii o culegeau și, ducând-o la biserică, o așezau pe Masă (Aer), apoi treceau de trei ori pe sub Aer.
Se spune că atunci când Dumnezeu a făcut toate câte le vedem, a pus stele mii pe cer și mii de flori pe pământ. Pentru că Floarea Paștelui înflorește în preajma marii sărbători, Dumnezeu i-a dat flori alb-gălbui precum lumina Învierii. Mai mult chiar, în prima zi de Paști, Floarea Paștelui este regina tuturor florilor de pe pământ pentru că vestește izbânda binelui, a luminii și a vieții.
Poporul nostru se caracterizează printr-o trăire atât de variată și de profundă, orice moment al vieții sale, al vieții satului, orice moment scris în astre, este marcat prin două forme de manifestare, care se intersectează și se completează: cea recunoscută de calendarele bisericești și cea din calendarul popular. Sărbătoarea Paștelui vine să îmbogățească zestrea tradițiilor și a obiceiurilor, prin practicile sale atât de frumoase și de pline de mister.
