O încercare temerară: a te confrunta cu timpul, a te raporta la timp, a-i redefini dimensiunile acestui „statornic întru nestatornicie”. O întreprindere îndrăzneață stând sub semnul legitimității și a nevoii de certitudini. Și de a transmite certitudinile și de a nu lăsa să se aștearnă uitarea.
Cronica vie a bătrânului lăcaș de învățătură „sparie gândul” dar îndeamnă la perseverență și căutare.
În acest „spațiu fertilizant” (Constantin Ciopraga), două lucrări valoroase sunt cariatidele: Gimnaziul „Alecu Donici” – Anuarul Festiv, 1921 și Monografia Liceului „Nicu Gane”, 1970, autori Mihai Iacobescu și Gheorghe Gafencu. Și în plus, prezența vie, cotidiană, participativă în cei 40 de ani de carieră când „le-a avut scrise toate în inima sa”.
Fără pretenția de a putea realiza o altă solidă cariatidă, dar din datoria sacră de a surprinde viața din arhive, chipul în mers, devenirea școlii contemporană cu trei secole, viețuind la răscruce de două milenii, încercăm, nu fără riscuri inerente, asumându-ne răspunderea în caz de omisiuni, pulsul viu al celor 133 de ani în care s-au perindat elevi și profesori, dorințe, năzuințe, împliniri sau eșecuri, scriam noi în Colegiul Național ”Nicu Gane” – 133, Editura Opinia fălticeneană, 2004.
Ideea acestei cărți ne-a venit înainte de anul 2000 când încercasem să surprindem în câteva tușe pe colegii de cancelarie și în câteva portrete de grup, generații de elevi pentru care fibrele afective au fost mai puternice. Încercam o istorie sentimentală și totuși obiectivă.
Drumul pe care am pornit a avut și obstacole de ordin moral: puteam continua Monografia Centenarului fără sentimentul că am supăra sau bucura memoria unuia din autori, Gheorghe Gafencu? Mai mult, îndrăznim să concurăm cu domnul profesor universitar Mihai Iacobescu, cel ce s-a aplecat cu aceeași iubire spre școala unde a învățat? „Gâlceava înțeleptului” sau poate a neînțeleptului cu lumea a trecut de faza dialogului cu sine și a dialogului dintre cei doi parteneri de scris, abordându-l pe domnul Mihai Iacobescu, universitarul de la Suceava care s-a bucurat de inițiativa noastră și a încurajat-o. Așa, „biruit-au gândul”.
Addenda a pornit de la nevoia ilustrării celor atât de frumos cuprinse în cariatidele amintite. Am poposit pentru a ilustra, pentru a concretiza, pentru a ne bucura de realizările spirituale și materiale, străbătând perioade de restriște din timpul războaielor, trăiri benefice și nobile, teroare și nedreptăți, înălțare și umilință, pentru că stau „oamenii sub vremuri”. Ne-am oprit cu exemple la situații – cheie dinainte și de după al doilea război mondial. Fără comentarii. Balanța a rămas nepărtinitoare chiar dacă victime și călăi au existat. Am insistat pe partea luminoasă a faptelor nu pentru a denatura, ci pentru a ne menține în limitele învățării novicilor privind „viața ca o pradă”. Sentimentul iubirii, frumuseții și adevărului nu ne-a părăsit nicio clipă. Am încercat să desprindem din negura timpurilor „oameni care au fost”. Fără a fi moraliști care să aducem la judecata de apoi trecutul, am găsit circumstanțe atenuante și am pledat pentru recunoașterea postumă a celor care au onorat cu trăire ardentă școala.
Am avut în atenție contribuția cadrelor didactice care au slujit școala și a foștilor elevi care s-au afirmat în special după 1945 sub raport științific-artistic și cultural-sportiv, contribuție valoroasă pentru marea familie a Găneștilor. De aceea evocările și amintirile cuprinse în carte se referă la perioada anterioară centenarului. De asemenea, am considerat că în spiritul veridicității, valorile din perioada Liceului industrial nu se pot neglija.
N-a fost ușor; muncă migăloasă de arhivă, uneori cu omisiuni datorate unor documente incomplete. N-am putut folosi același procedeu pentru învățământul particular, seral, fără frecvență, comasat, școală de maiștri, școală postliceală, profesională sau complementară. Ar fi trebuit tomuri întregi, or, cu scuzele de rigoare, am abordat osatura principală.
Parafrazând pe Lucian Blaga, „În carte spui mai mult atunci când nu spui totul”. Satisfacția noastră este în primul rând de a vă conduce pe via formativa a traseului biografic al unei mari instituții în care am regăsit un atât de închegat asolament intelectual. Sperăm în receptivitatea și elevația spirituală a adevăratului cititor. Omisiunile nu sunt din rea voință. Anii interbelici au carențe în listele de absolvenți. Ne-am servit uneori de cotoarele diplomelor, alteori de registre. Oricum, examenele de diplomă erau foarte severe și nu avem certitudinea că absolvenții deveneau și bacalaureați. Săptămâna, ziar local informa despre reușitele sau nereușitele acestei confruntări. În mai 1943, bacalaureatul a avut drept centru Liceul Internat din Iași, de la „Nicu Gane” 27,57% fiind declarați respinși.
Am încercat o manieră deosebită de lucru selectând impresii din Cartea școlii, din Cartea de onoare, din cea a cenaclului, selectând fragmente din Anuarul Festiv la Semicentenar și Monografia Liceului „Nicu Gane”, 1970, adunând mărturii și evocări ale foștilor profesori sau elevi.
Cei 133 ani din ființa școlii, 50 ani de gimnaziu și 83 ani de liceu, onorează matricea spiritualității fălticenene. Cartea se constituie ca omagiul nostru școlii în care fie că am învățat, fie că am oficiat sau oficiem, dar în care intrăm ca eterni învățăcei cu floarea albă a recunoștinței, prinos pentru rosturile popasului afectiv și intelectual care leagă în ștafetă primii gimnaziști de absolvenții și elevii Colegiului „Nicu Gane”.
Avem mulțumirea că istoria liceului se încadrează armonios în istoria orașului cu peste 200 de ani de atestare documentară. Și că este number one ca areopag spiritual.
*
Recitim cartea-document, hronicul a 133 de ani de școală gănistă, cartea dragă nouă revărsând asupra-ne lumină și ne sparie gândul addendei și a excursului până la 150 de ani, în cea de a doua ediție. Perioadă scurtă, dar bogată în fapte. Și a vorbi prin documente vii ‒ este dificil.
Acum, la ediția a doua, adăugită și adusă la zi, străbatem iar drumul prin cuvinte. Suntem în casa cuvântului alături de academicianul Constantin Ciopraga și de domnul profesor universitar doctor Mihai Iacobescu ce ne-au prefațat prima ediție. Eu, senioara, sunt fericită că am ajuns în pragul jubileului; autorul junior se bucură că seniorul, coautor al monografiei din 1970, este prezent și la jubileul 150. Ne bucurăm toți trei hrănindu-ne cu noi înfiripări de verb și combustie de lumină.
Din nou călători prin școală. Călători pe razele de lumină ale documentelor cu ștampilă și dată, înflorind manuscrise cu respirația inimii. Iar istoria vie a școlii ultimelor decenii ne convinge că trăim toți Găniștii zile cu ploaie și soare. Încercăm să facem ocolul lumii școlii noastre într-o carte. Trăim cu toții bucuria de a conjuga mereu la timpul prezent. Hrisovul nostru este cantonat în pulsul școlii, în climatul peren. La curtea domnească a Găneștilor, de veghe la catedră, am trăit alături de ceilalți colegi viața ca un șir de clase. Am slujit în arena visătorilor bucurându-ne de campionii momentelor, tot alții și alții în parcursul anilor școlari. Am resimțit căldura zidurilor, am privit și ne-am integrat în succesivele generații privite caleidoscopic. Am fost martori și mărturisitori simțind bucuria verdelui tânăr în cel mai frumos loc din lume, școala noastră, trăind cu toată lumea gănistă interminabila stare de adolescență, desprinzând dintr-un mereu verde o mlădiță de proaspăt ce devine gând și fruct de lumină. Mamă și fiu am stat la masa cuvintelor și a documentelor, pentru a le da tinerețe perpetuă. Stupii documentelor de ieri și de astăzi, stâlpii școlii ne-au luminat spiritul cu bucurie. Am descifrat umblând prin secole freamătul timpului de neuitat și l-am adus la bună vedere. Cu plusuri și minusuri. Dar în special cu plusuri. Am esențializat sumare schițe de destin dialogând cu umbrele și seniorii cetății. Suntem convinși că fiecare școală are n suflete și ne-am străduit să lăsăm contemporanilor și posterității lumina binelui, adevărului și frumosului. Drumul spre împlinirea gândului a fost anevoios. Ne-am asumat responsabilități și riscuri pe calea amprentată de noi.
Vă invităm să intrați în hora de documente și de hrisoave îngălbenite și în documentul viu și pulsatil al timpului școlar pe care îl trăim. Vă asigurăm că lumina transpare din noi prin cuvinte, că speranțele vopsesc în verde câmpul, că turbioanele acestui timp convulsiv în lumea grăbită și derutantă pe care o trăim nu vor opri drumul școlii. Starea de alertă ne-a dat ne-a dat viețile peste cap. Sistemul de învățământ este suferind și în derivă. Speculațiile de tip colaps educațional și atacul COVID, ce isterizează planeta punând la încercare mușchii verbului a fi, nu vor surpa întemeierile. Fărâme de gând vor răsări înzecite și înmiite. În vreme de pandemie, din primăvară până în toamnă, fără răgaz, am făcut ocolul școlii într-o carte vorbind despre elevii și despre oamenii școlii.
Strădaniile școlii sunt binecuvântate. Îngenunchem în fața umbrelor roditoare având în față modelul seninului și ne bucurăm de emanația luminoasă a prezentului. Nichita Stănescu afirma: dacă cineva a pus o virgulă în viața lui, e de ajuns.
Și e necesar un post-scriptum: școala va rămâne vector esențial și un generator de schimbare în perspectivă. În dialogul epocilor, trebuie cultivată o nouă grădină.
Noi toți suntem cariatidele ce susțin și dau stabilitate și sacralitate școlii ajunsă la vârstă venerabilă.
Mioara și Sorin Gafencu
