Trebăluind preocupată, bunica aşteaptă… Se aude zgomot de maşină apropiindu-se. Maşina opreşte. Se aud portiere trântite. Inima bunicii tresare. Priveşte prin geam către Elza. Elza nu latră. Priveşte şi ea către stradă, dând alene din coadă. Bunica se linişteşte şi îşi vede în continuare de treburile nenumărate, pentru că peste o săptămână va fi Paştele.
Altă maşină, alt motor oprit, alte portiere trântite. Din nou tresare inima bunicii. Bunica aşteaptă… Oarece aşteaptă bunica? Aşteaptă ca Elza să înceapă să latre, cu un amestec de scheunat, să dea frenetic din coadă, să se agite, iar cu labele din faţă proptite pe poartă, să o zgâlţâie din răsputeri. Atunci bunica ar înţelege că aşteptarea a luat sfârşit, că „ei” au ajuns. Da, de la mii de kilometri depărtare, au ajuns „acasă”!
Veseli, râzând şi vorbind toţi odată, ar da năvală să o îmbrăţişeze şi să o sărute pe bunica.
– Sărut-mâna! Bine te-am găsit!
– Bine aţi venit, iubiţii mei! le-ar răspunde bunica, abia zărindu-i prin pânza deasă a lacrimilor de fericire, ce i-au inundat ochii.
Nu dovedeşte să adune la piept siluetele, care mai înalte, care mai scunde, mai plinuţe sau numai piele și os, dar toate îi sunt la fel de dragi. Două dintre ele au crescut în braţele ei. Şi le aminteşte de pe când erau doar două ghemotoace moi şi catifelate, care i se cuibăreau în braţe, înconjurându-i gâtul cu mânuţele lor rotunjoare, sărutându-i obrajii cu guriţele lor precum cireşele coapte şi… mirosul specific de copil.
Cum au mai trecut anii! Când au trecut atâţia ani?!
Ghemotoacele au crescut, au mers la grădiniţă, apoi la şcoală, la liceu, la facultate. Au ajuns ceea ce şi-au dorit. Şi-au început munca în ţară, dar ţara nu le-a oferit ce şi-au dorit, nu.
Ţara pe care noi, românii, nu suntem în stare să o aşezăm pe un făgaş drept, normal. Cei aleşi de noi, noi „cei mulţi da… proşti”, să o conducă, de fapt nu au habar ce trebuie să facă. Obsedaţi de a apuca ciolanul cel mai gras, au lăsat ţara de izbelişte şi îşi dispută ciolanul, iar noi, cei mulţi da… îi privim… aşa cum suntem şi nu facem nimic! Cine, şi cu cine, să mai facă ceva?
Au dispărut, şi tot prin grija lor, a conducătorilor, cele două clase sociale: muncitorii şi ţăranii care, atunci când era cazul, ieşeau cu toţi ca unul, formând un zid de apărare împotriva celor ce ne provocau necazuri.
Dar unde să mai lucreze muncitorii când toate uzinele şi fabricile, care existau cusut ele pe vremea „mult hulitului”, au fost distruse, vândute la fier vechi, bucată cu bucată?
S-au închis şi minele, iar minerilor li s-au dat nişte bani, drept salarii compensatorii, apoi au fost lăsaţi de izbelişte. Ce să facă bieţii oameni? Banii s-au terminat, iar ei au luat drumul străinătăţii!
Ţăranii, în inconştienţa lor și cu promisiunea că li se vor înapoia pământurile, promisiune neonorată în totalitate nici până astăzi, au distrus toate sediile CAP-urilor, furând bucată cu bucată, de la uși și ferestre până la cărămizi. La fel au procedat şi cu maşinile agricole. Şi atunci, cu ce să mai lucreze pământul? Aşa că l-au lăsat pârlog şi au luat și ei drumul străinătăţii. Doar cei vârstnici au rămas să aibă grija copiilor care s-au pomenit părăsiți deodată de dragostea părinților, atunci când aveau mai multă nevoie de ea. Au adunat bani, s-au întors și și-au construit ditamai căsoaiele! Sunt pline satele de ele, dar… câte sunt și locuite?
Vai de biata ţara aceasta care, aşa cum a spus Ştefan cel Mare, „Nu este a mea, nu este a voastră, ci a urmaşilor urmaşilor noştri, în veacul veacurilor!”. Dacă va mai rămâne ceva din ea, pentru că, iată, bucăți din trupul ei sunt vândute străinilor. Oare cum poate fi calificat un astfel de act? Bucăți ca vândută străinului nu mai poate fi numită „pământ românesc”. Nu, ci este pământul celui care l-a cumpărat: chinez, german sau englez, iar tu, român, nu mai calci acolo pe pământ românesc.
Vom mai recupera vreodată aceste bucăți de pământ rupte din trupul țării noastre?
Aveți grijă, dragi români! Ţara noastră este mică, nu-i prisoseşte nicio bucăţică de pământ pentru a fi vândută străinilor!
„Ce aţi făcut cu ea?! se întreabă bunica. De ce nepoţii mei, urmaşii urmaşilor lui Ştefan cel Mare şi Sfânt, repară dinţii altor naţii şi nu pe cei ai compatrioţilor lor?”
Aşa că, bunica aşteaptă… Bunica priveşte către Elza. Elza priveşte către bunica şi, din când în când, către poartă.
Cât va mai putea bunica să aştepte, va aştepta…
