În calendarul bunicilor noștri prima zi a lunii mai se numea Arminden și avea o însemnătate care nu poate fi trecută cu vederea.
Datorită faptului că la această dată vegetația se află într-o explozie dorită și binefăcătoare, oamenii satului de altădată considerau că este imperios necesar a se sărbători această zi.
De aceea, în primul rând se puneau ramuri verzi în stâlpii porților, dar și în stâlpii cerdacului, în cinstea unei divinități a vegetației.
În mijlocul satului, cât și în mijlocul fiecărei gospodării, chiar și la stână, se ridica către soare pomul de Arminden, adică un par înalt împodobit cu ramuri verzi și pline de sevă, tocmai pentru a celebra această zeitate care ocrotea semănăturile/ ogoarele de grindină, secetă, lăcuste, dar și animalele, de boli ori lupi.
Iată cum, pornind de la o sărbătoare populară închinată vegetației, astăzi a rămas doar obiceiul ieșirii ,,la iarbă verde’’ cu bere și mititei. Pomul de Arminden nu era coborât decât după seceriș, chiar și atunci respectându-se anumite ritualuri: el era primul pus pe foc pentru a se coace prima pâine din grâul recoltat. Regăsim astfel motivul pomului, al pomului vieții, al pomului ancestral (mai amintim pomul de la înmormântare, pomul de la nuntă).
În zorii zilei de 1 mai/ Arminden era obiceiul ca oamenii să-și spele fața cu roua ierburilor, curățindu-și astfel sufletul de deznădejde, iar mintea de gânduri rele.
Roua de pe iarbă îl unea pe om cu rădăcina acesteia, cu pământul, cel care le dădea pâinea cea de toate zilele, cât și apa fără de care viața nu ar fi posibilă. Pământul nu reprezenta pentru țăran doar ogorul, ci era însăși Terra Mater, unul dintre elementele primordiale ale vieții (alături de apă, foc).
Tot în ziua de Arminden se cultiva fasolea și se culegea pelinul, recunoscută plantă de leac, care în această zi era purtată de flăcăi la pălărie, de fete în sân, ca a doua zi să se pună în salteaua patului.
Calendarul bunilor noștri era însemnat la 1 mai cu bucuria izbânzii soarelui, cu izbânda vegetației în fața capriciilor zilelor friguroase:
Veniți degrabă frați, surori/ Și primeniți-vă în zori/ Cu roua de pe iarbă,/ Cu roua de dimineață,/ Cu roua de pe flori./ De-or fi florile albe,/ Domnu în pază vă aibe!/ De-or fi gălbenele,/ Să vă păzască de răle!/ Numa roșii de-or fi,/ Maica Domnului v-o păzi!/ De-or crește de-a lungu, de-a latu,/ Păzit să fie satu/ De ochi rău,/ De hău,/ De lighioane spurcate,/ De blesteme lepădate!/ Să crească soarele/ Pe tăte hotarele,/ Să crească roată domnească,/ Pe tăți să ne păzască!
