Era ultima dimineaţă din an. Norii de zăpadă de peste noapte, stăteau ghemuiţi după acoperişurile cu luminatoare rotunde, temători parcă în faţa cetelor de mascaţi ce se îndreaptă spre cinematograful ,,Popular”.
Ziua însorită şi glaciară deopotrivă, se cuibărea încet în inimile noastre, chiar dacă afară era un ger ,,de îngheţa limba în gură şi cenuşa-n vatră”, cum bine anticipa Ion Creangă.
Începe preselecţia. Holul devine neîncăpător, iar de aici grupurile zgomotoase şi multicolore vor ieşi cu binemeritata autorizaţie, valabilă preţ de o noapte.
Într-un ceremonial carnavalesc, o comisie din partea miliţiei îşi dă cu părerea neacordând note, ci recomandări. De pildă, unele feţe ar trebui demachiate deoarece concentraţia de funingine de pe obraji depăşeşte limita legală, ceea ce ar putea îngreuna identificarea eventualilor răufăcători.
Adjutantul din comisie priveşte apoi cu invidie la ,,căpitanul” formaţiei, înzorzonat ca la paradă şi constată diferenţa de rang. Pe când el, miliţianul ce-şi duce veacul în clădirea cenuşie din faţa băii comunale, are un simplu veston din postav, cu nasturi oxidaţi având stema RSR şi grade zincate pe epoleţii vişinii, şeful formaţiei se respectă.
Este îmbrăcat din cap până în picioare în uniforma verişorului de la artilerie, având drept decoraţii capacele borcanelor de magiun, franjuri pe la coate şi epoleţi de mareşal. Centura sa cu diagonală este bine garnisită cu pioneze colorate, cumpărate în ultima clipă de la magazinul ,,Ciocanul” de pe Ana Ipătescu, iar la şold îi atârnă geanta uzată a unei măşti de gaze. Vântură de zor cârâitoarea din lemn, suflând în acelaşi timp în fluierul de arbitru, cumpărat acum trei iarmaroace în urmă dar, nu va primi uşor autorizaţie până când nu-şi va prezenta pe rând, membrii trupei.
Ochii miliţianului se mişcă vigilenţi pe sub sprâncenele stufoase, către noile creaturi.
Un veritabil urs carpatin, cu limba roşie din bumbac scoasă de un cot, sare de zor în jurul ciomagului său noduros. Va primi cu siguranţă autorizaţia abia după ce va înlocui prepeleacul din lemn cu ceva mai inofensiv.
Cum în acele ierni nu prea era tradiţia să te maschezi în ,,rrom”, în mare vogă erau ,,ţigăncile” în capoturi înflorate împodobite cu zeci de cordele şi franjuri. Rujaţi excesiv, cei care aveau acest rol, duceau în braţe păpuşi abandonate şi scuturau asurzitoarele tamburine din tablă, folosite şi pe post de colectoare de bani.
Se potriveau de minune cu ,,perechile” lor, ,,ţiganii”, ce aveau coifuri sau pălării din carton, împodobite cu pene de curcan şi fâşii roz de hârtie creponată. Mânuiau cu mare iscusinţă tobele imense din piele, a căror rezonanţă o simţeai drept în stomac atunci când te aflai în preajmă şi depănau la nesfârşit cântece cu versuri monotone, sacadate, ce umpleau străzile cu ecoul lor.
Cea mai inocentă făptură, care de regulă obţinea cel mai uşor aprobarea de a ne intra prin curţi şi verande, era, aţi ghicit, capra. Cocoşată sub povara carpetei din lână din odaia bunicii, ea, capra, nu spunea mare lucru. Clămpănea din mandibulă toată noaptea de anul nou, ba chiar şi murea, tăvălindu-se prin ogradă, spre amuzamentul gazdelor. De pildă, părinţii mei reuşeau să o reînvie contra unei bancnote de douăzeci şi cinci de lei, de se minuna şi Tudor Vladimirescu din poză. Ne bucuram nespus atunci când era readusă din nou la viaţă şi încerca să ne împungă, în joacă, agitându-şi coarnele învelite în staniol, cu oglinzi între ele.
Este deja trecut de amiază, soarele îşi ascute dinţii, iar gerul se înteţeşte. Din înaltul camerei, cu un ochi spre Strada Mare şi cu celălalt la ibricul cu nechezol de pe reşou, încerc să aflu ce se petrece în continuare.
Din holul cinematografului, izbucneşte carnavalul hibernal iar grupuri nesfârşite şi colorate îşi aleg buimace destinaţiile. Unii se pierd prin spatele pieţei în bufnituri de tobe, alţii aleg să traverseze fără de reguli în dreptul cofetăriei,,Victoria”, unii se îndreaptă spre Primărie, iar alţii coboară în ecou de clopote şi tălăngi spre mahalalele din spatele sinagogii.
Timid, prin centru încep să se perinde urătorii, de la cei mai mici, cu clopoţei argintii şi banii ascunşi în mănuşi, până la cei mai mari, ce-şi rânduiesc traseele de urmat spre casele diriginţilor şi profesorilor.
De parcă s-ar sfârşi nu doar anul ci şi întreaga lume, trotuarele sunt cuprinse de forfotă, sacoşele cu franzele sunt neîncăpătoare, iar pe sănii nu găseşti doar copii ci şi televizoare defecte în pături, bidoane de gaz, ori câte un sac de cartofi.
Acesta era ritualul unic, fără asemănare, aşteptat atunci şi amintit cu nostalgie azi, întru mulţi ani fericiţi!
Foto – Facebook Doru Axinte
