În spatele Cabanei, se aşterne pajiştea de un verde crud, la fel de căutată ca şi cele două ştranduri din vecinătate. La gheţărie este zarvă mare: se descarcă navetele de bere ,,Balada” iar acum sunt aşezate zgomotos sub şopronul acoperit cu stuf.
Ca la un semnal nevăzut, zvonul acestui miracol se răspândeşte pe loc iar primul val de concitadini se iscă din senin, lăsând în urmă păturile şi cearşafurile de pe iarbă, într-un abandon mult aşteptat.
În stânga magaziei polare ce adăposteşte lespezi lungi de gheaţă, este terenul de tenis, de unde pocnetul surd al mingii decolorate, se aude monoton atunci când primesc plesniturile rachetelor.
Pe traversa din cauciuc a popicăriei, o bilă din lemn masiv se rostogoleşte leneşă, punând la pământ popicele de forma unor sticle imense de şampanie, în uralele chibiţilor topiţi de căldură.
Dincolo de toate acestea, se întinde,,huciul” bunicilor, ,,crângul” părinţilor şi…,,dumbrava” noastră.
Pătrund cu emoţie pe tărâmul râvnit încă de dimineaţă, în căutarea Lizucăi, a lui Patrocle şi a bursucului vorbăreţ, dar ei nu mi se vor arăta decât în gând, în lecturile de vacanţă, ori ca o iluzie efemeră a spiritelor lor.
Huciul se întinde pe o coastă deluroasă ce ţine loc de veritabila mantie înverzită, aşezată pe umerii Cabanei cu întreaga sa lume. Înainte de a-i redescoperi misterul, mă opresc la jgheabul din piatră cu ţeava lui perforată, prin care ţâşneşte apa ce-mi răcoreşte obrajii albiţi de clorul din apa turcoaz a ştrandului.
Păşesc temător spre umbra deasă a micului crâng şi o linişte nefirească îmi cuprinde făptura. În afară de un mănunchi de raze, lumina îşi face cu greu loc prin desişul copacilor, iar umezeala cu miros de frunze uscate şi pământ reavăn, domină coasta puţin abruptă pe care trăieşte dumbrava.
Prefer să urc pieptiş această lume verticală şi umbroasă printre tulpini de alun, tufişuri de ferigă şi mesteceni subţiri, în timp ce, ecoul îndepărtat al unui cuc solitar se risipeşte în cântul sticletelui colorat ce-şi roteşte vioi capul de purpură după fiecare partitură, ţopăind agil pe ramura fagului din faţă.
La picioarele copacilor, crusta verde a lichenilor şi a muşchilor mătăsoşi este o veritabilă busolă ce indică nordul. Ocolesc tufele agresive de urzici cu flori albe în vârf şi mă pierd în pădurea minusculă şi deasă, printre tulpini. O mierlă, şi-a început la rândul ei concertul ascuţit dintr-un măceş cu fructe stacojii, iar o ciocănitoare buclucaşă transmite de zor mesajele sale morse, agăţată sus de tot, pe trunchiul altui copac.
Muşuroaie de furnici, ghinde căzute la întâmplare pe covorul de frunze macerate, ciuperci albe şi tufişuri de cătină, toate îmi veghează cu grijă paşii sub care trosnesc vreascuri uscate.
Găsesc, apoi, luminişul unde soarele este stăpân şi unde întinderea înverzită este mărginită de plopi înalţi şi tufe imense de soc. Privesc cerul limpede, de unde luna alburie veghează ca un ochi obosit de arşiţă şi observ un uliu porumbar ce se roteşte abil şi iscoditor, îndepărtându-se deasupra gospodăriilor risipite în zare. Oare, porumbeii bunicului sunt acum în zbor? Ce bine ar fi să stea pitiţi în hulubăria lor din podul bucătăriei de vară…
În liniştea nepământeană, doar greierii îşi mai trimit ţârâitul monoton cu efect de somnifer, în timp ce sub coroana unui stejar, o bufniţă cenuşie priveşte hipnotic în gol, rotindu-şi capul încornorat după vreo rozătoare speriată.
Urmez alte cărări pe calea de întoarcere şi mă strecor printre campingurile din lemn presărate peste povârnişurile domoale ale dumbrăvii. Cu pridvoare înguste şi acoperişuri abrupte, aceste mici adăposturi îşi duc singurătatea cu perdelele trase în spatele geamurilor liliputane.
Un grup de copii, cu tricourile trase peste creştet, caută năuci un loc ascuns despre care auziseră de la fraţii mai mari. Înconjurându-mă curioşi, mă întreabă cum pot ajunge la ,,Bulboană”. Trebuie să le dezvălui misterul pe care şi eu îl descoperisem cu ceva ani în urmă. Luându-se la întrecere, aleargă bucuroşi spre acel loc, de care aproape uitasem. Îi urmez cu emoţie dar şi din curiozitate, alegând să pătrund din nou în umezeala crângului umbros, printre ferigile sălbatice, atras de zgomotul unei curgeri de apă, ca un vuiet cunoscut ce mă face să-l urmez.
Un pârâu şi-a ales drumul prin dumbravă, pentru a-şi aduna gândurile sub forma unei cascade miniaturale. Fără pretenţii de Lagună Albastră, ori scăldătoare a lui Tarzan, ,,Bulboana” fascinează tocmai prin taina ascunzişului, nefiind pomenită nici măcar în treacăt, în compunerile obligatorii de vacanţă.
În căderea sa, şuvoiul de apă tulbure se adună într-un mic bazin săpat în pământ, mărginit de lăstăriş şi câţiva bolovani colţuroşi abandonaţi de un creator nevăzut.
Copiii, metamorfozaţi în pigmei de Buciumeni, sar ghemuiţi în ochiul de apă înspumată ţinându-se de nas. Pe loc, generoasa ,,Bulboană” îi scoate la suprafaţă redându-i crângului umbros, pentru o gură de aer cu iz de licheni mucegăiţi, ori pentru a-şi scutura urechile înfundate cu apă.
Îmi doresc să mă alătur lor, însă frica de a nu risipi clipa tainică pe care o redescoperisem, mă ţintuieşte pe locul de unde privesc acest spectacol inedit.
Dinspre Cabană, huruitul sacadat al tractoraşului pe post de locomotivă, îmi aminteşte că trebuie să prind loc, măcar în ultimul vagonet, căci dorul huciului mi-a fost stins pentru moment.
La gheţărie este din nou forfotă mare deşi berea a fost epuizată. Acum, se duce lupta recuperării garanţiei pentru sticlele golite cu nesaţ şi, de ce nu, pentru speranţa unui nou transport, chiar dacă este trecut mult de amiază .
Jos, lângă rondul de flori, micul ,,Orient Expres” este gata de plecare. Sosesc ultimii călători şi, împreună cu ei, părăsesc şi eu această haltă estivală, nu înainte de a mai privi odată înapoi la măreţia Dumbrăvii, ce pare a-mi face cu mâna în semn de rămas bun.
