Seara Învierii, ne găsea în hainele cele noi, pregătite din timp pentru întâlnirea cu miracolul ce-l așteptam cu bucurie la biserica din dealul Tâmpeștilor.
Trotuarele din această parte a târgului, prindeau viață mai mult ca oricând. Grupuri mari de oameni se îndreptau în tăcere spre treptele nesfârșite din capătul străzii 2 Grăniceri, purtând în mâini lumânări fragile și chiar buchete mici de flori din grădinile caselor.
Copiii țineau pasul cu cei mari și nu simțeau deloc oboseala, chiar dacă se înnoptase de-a binelea. Pocnete răzlețe prevesteau ceea ce avea să se întâmple peste doar câteva ceasuri .
Curtea bisericii era neîncăpătoare, la fel și aleile cimitirului străjuit de brazi seculari sub care se odihneau, până la ceasul Învierii, bunicii care păreau a ne zâmbi din fotografiile ovale și reci.
Câte o boare caldă de vânt, punea la încercare flăcăruile jucăușe ce licăreau peste tot, luminând chiar și cele mai întunecate locuripresărate cu lespezi dăltuite, sub care-și petreceau veșnicia neștiuți trăitori ai târgului.
În Cimitirul Eroilor era aceeași forfotă, iar monumentul Ostașului era scăldat în lumină și flori. La fel, crucile scunde, proaspăt văruite, frumos aliniate ca pentru ultimul asalt, aveau fiecare câte o lumânare aprinsă, din care ceara picura în forma unor decorații de recunoștință peste vestoane imaginare.
Minutele treceau și, sub cerul limpede cu puzderie de aștri ne regăseam cu toții într-o bucurie neînțeleasă.
Pocnetele, bufniturile asurzitoare cu iz de pucioasă și mireasma de tămâie, puneau stăpânire peste această lume a viilor și a morților, pe când vechile obloane ale clopotniţei erau deschise ritualic de o siluetă nocturnă, ce se distingea în lumina palidă a lunii.
Săvârșirea Sfintei Învieri, începută cu îndemnul de a veni să luăm Lumină, în dangătul vibrant al uriașului din bronz și a focului sacru dăruit din mână în mână, ne făcea mai liberi pentru o clipă.
Un murmur de rugăciuni se ridica din mulţimea ce-și găsea cu greu loc în fața bisericii, tații își urcau pe umeri copiii, iar țipete ascuțite se auzeau atunci când se întețeau bubuiturile cu miros de carbid.
Stropii fierbinți de ceară se adunau pe micile discuri de hârtie ce țineau loc de apărătoare pentru mâini și amuzante incidente se petreceau atunci când se aprindea vreun colț de batic ori canaful fesului celui din fața ta.
Purtând fiecare câte o lumânare ce ne lumina fețele într-un fel anume, ne întorceam apoi spre case, nu înainte de a privi de sus, din capătul treptelor de la ,,Bolta Rece”, o lavă incandescentă care învingea gravitația, urcând spre oraș.
Credeam cu tărie că acest șarpe de foc, ce izvora din pridvorul bisericii, este un mesaj ascuns, ce putea fi descifrat din înalturi, doar de sufletele celor dragi nouă.
Prăvăliile erau închise de cu seară și ferestrele cu tâmplării din lemn oglindeau propriile noastre făpturi în Lumina Învierii, ce pâlpâia acum, în căușul palmei.
Clopotele băteau din toate zările, întregul târg părându-mi atunci o mare catedrală, având drept vitralii veiozele din geamuri, pardoseala era din cuburi de granit, iar stâlpii de iluminat de pe 2 Grăniceri erau sfeșnice lungi din lemn.
Acasă, bunica, după ce pășea peste prag, se închina, iar apoi afuma cu flacăra lumânării grinda bucătăriei în semnul crucii, într-un ritual numai de ea știut.
Într-un coș imens din răchită, sub ștergarul de in, ne așteptau ouăle roșii, cozonacii, pasca în formă de lună plină, iar în pântecul aragazului abureau frigăruile de miel, stropite din belșug cu vinul rubiniu scos din adâncul pivniței pietruite.
Cerurile, rămâneau deschise până în zori precum aceste amintiri, iar pe buzele tuturor se afla atunci,ca și acum, miraculoasa rostire: ,,Hristos a Înviat !”
